duminică, 29 martie 2015

Intrarea lui Isus în Ierusalim





    Intrăm în Săptămâna Sfântă a Patimilor lui Isus celebrând liturgic intrarea lui triumfală în Ierusalim. Isus mai fusese în Ierusalim de multe ori, mai ales la sărbătoarea Paştelui, însă de data aceasta totul avea o aură aparte. Oamenii îşi ieşiseră parcă din fire. O euforie generală îi cuprinsese pe toţi: tineri şi adulţi. Aşa nu-l mai întâmpinaseră niciodata. O făceau fără măcar să bănuiască că totul trebuie să fie ca la Carte. Undeva scriseseră profeţii şi despre această zi. Nimic nu avea voie să stea sub semnul întâmplării.
       Isus și-a dorit să intre pe poarta cetății călare pe un măgar. Prin prezenţa lui, măgarul arăta tuturor ce fel de rege este cel pe care îl poartă în spate: unul dispus să ia povara păcatelor tuturor, unul care nu promovează războiul sau violența, ci pacea. La ce să foloseasă un măgar în lupte sau războaie? Isus înțelege și se bucură de frenezia mulțimii care strigă până la ceruri: "Osana, Fiului lui David! Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului!" Erau cuvinte mari. Mai mari decât puterea lor de a le înțelege! Totuşi ei trebuiau să strigă, să cânte şi să chiue, căci dacă ar fi tăcut ei, ar fi strigat pietrele (cf. Luca 19,40). Isus voia ca toate generaţiile până la a doua lui venire să știe că el venea în numele Domnului, nu în nume propriu, şi că cineva îl trimisese pentru noi. 
      Păşind prin mulţime, îi vedea pe cei pe care îi vindecase, pe cei care ascultaseră predicile lui, pe cei care credeau în puterea lui divină, pe cârtitorii farisei, pe cei sceptici şi neîncrezători.  Îi vedea deja pe cei care, inexplicabil, ca după o hipnoză totală, îi vor striga, în doar câteva zile cu totul alte cuvinte. Câte nu au văzut ochii lui Isus în acele clipe! Ştia atât de bine că cetatea, chivernisită în sărbătoare astăzi, cu toate osanalele şi cântările ei, nu-l va suporta prea mult şi că din ea va fi scos în doar câteva zile aşa cum nimeni nu ar fi bănuit: ca un blestemat, cu crucea în spate. În ce misterios mod a găsit Dumnezeu de cuviinţă să ne mântuiască!

     Urcăm şi noi astăzi la Ierusalim! Acolo ni se pregăteşte marele sacrificiu, marea jertfă. Intrăm cu Isus în Ierusalim pentru că vrem ca cele mai mari evenimente din viaţa lui să ne prindă de faţă, să ne includă şi pe noi. Trist de cei care vor să rămână în afara cetăţii, înecaţi în tot felul de preocupări lumeşti. Avem toate săptămânile anului la dispoziţie să fim profani. În această următoare săptămână trebuie să vrem să fim pătrunşi de sacru.
     Vrem să ne examinăm şi să vedem ce trebuie să moară în noi, ce atitudini, fapte şi comportamente trebuie să-şi găsească sfârşitul, ca să merităm viaţa învierii. Vrem să murim şi noi pentru ce a murit el: pentru mizeria păcatelor noastre. Strigăm astăzi cu toţi creştinii: Osana, Fiul lui David! Binecuvântat să fii pentru că ne-ai adus mântuirea! Slăvită şi lăudată să fie jerta morţii tale pe cruce! Lăudăm triumful umilinţei şi al ascultării tale şi ne bucurăm că avem parte de un asemenea Mântuitor!  



























     

miercuri, 25 martie 2015

De Bunavestire, o felicităm pe Maria!




   În liniştea unei odăi din Nazaret, o Fecioară este întreruptă din activitatea ei cotidiană. Odată cu ea, e întreruptă şi istoria omenirii. Timpurile, câte or fi fost scurse de la crearea lumii, se pliniseră. Dumnezeu nu doar că voia să comunice ceva lumii, aşa cum făcuse de nenumărate ori pe tot arcul Vechiului Testament. De data aceasta voia să intre în sfârşit în ea. Nu cu tumult sau cu forţă nimicitoare, ci în chipul cel mai discret şi tandru, de parcă nici n-ar fi vrut să-i deranjeze cursul. Maria, numele celei Alese, era pregătită în întregime pentru această clipă unică. Pe ea mâinile creatoare ale lui Dumnezeu o modelaseră într-un mod excepţional. Cu ea Dumnezeu făcuse o expecţie. Privilegiul de a fi plină de har îl deţinea ea şi numai ea. Dacă despre femei se spune că sunt graţioase, despre Maria trebuie să se spună aceasta în gradul cel mai înalt. Ea e gratia plena!
       Cu ce reverenţă i se adresează îngerul! Era ea pentru cunoscuţii ei din Nazaret o simplă fecioară, Însă pentru arhanghel era Fecioara fecioarelor. Şi încă mai mult: Mama Fiului celui Preaînalt! Ce demnitate! Ce onoare nemaiauzită ascunsă în trupul fraged al unei fete dintr-un ţinut atât de neînsemnat pentru lumea de atunci! Poate ieşi ceva bun din Nazaret? (Ioan 1,46), întreabă retoric apostolul Natanael. Ce răspuns i-ar da Maria lui? Ce răspund i-am da noi, situaţi la distanţă istorică de timpul lui, după ce am văzut de-a lungul timpului creştin ce a făcut Dumnezeu din Maria?
     Vestea îngerului depăşea cu mult puterea ei de înţelegere. Cuvintele pe care acesta le rostea răzbeau din altă lume. Sânul acestei tinere era singurul în stare să transforme cuvintele lui în realitate; de fapt, să transforme unicul Cuvânt în trupul lui Isus Cristos. Misterul acestui moment salvific, mântuitor este copleşitor. Iar Maria este în centrul lui! 


        În ce moment al zilei a surprins-o îngerul, când a intrat la ea în casă? Cu ce expresie sufletească a întreţinut Maria dialogul cu îngerul şi cum s-a putut citi pe chipul ei tulburarea? Cu ce gest a semnalat tot ceea ce i se părea inexplicabil pentru condiţia ei de fată? Cum şi-a continuat ziua după ce s-a retras arhanghelul Gabriel? 
      În sânul ei preacurat începea să crească Isus, să prindă contur uman, să se întrupeze tot mai mult. Iar în inima ei se adunau sentimente pe care noi greu am putea să le descriem vreodată, căci ele ne rămân mereu inefabile. Cât de mult a putut să însemne: "Fie mie după cuvântul tău." Ce fericiri ne-am rezerva dacă ne-am deprinde cu înţelepciunea de a prelua mereu aceste cuvinte şi de a le transforma în replica noastră curentă la tot ceea ce Dumnezeu vrea de la noi! "Fie mie după cuvântul tău" ar fi secretul Mariei divulgat de evanghelist nouă tuturor pentru o viaţă împlinită. 
     Astăzi ne gândim cu drag la Maria noastră, la momentul Bunei Vestiri, la ce a însemnat el pentru ea şi pentru noi toţi. O felicităm pentru că a ales-o Dumnezeu, dăruindu-ne-o apoi nouă, şi o rugăm să ne fie alături atunci când zâmbim şi atunci când lăcrimăm, atunci când îl înţelegem pe Dumnezeu şi atunci când nu-l înţelegem, atunci când din slăbiciune vrem să se facă după cuvântul nostru şi atunci când din ascultare vrem să ne fie după cuvântul său.