sâmbătă, 28 februarie 2015

De ce să-l iubesc pe duşmanul meu?

28 februarie

Meditează

Pericopa acestei evanghelii ne plasează în punctul cel mai nevralgic al Predicii lui Isus de pe Munte: iubirea duşmanilor. Discursul lui Isus este construit pe un contrast: mentalitatea veche şi mentalitatea creştină nouă. El ne spune altfel decât cum s-a spus până la el, iar noutatea este năucitoare în primă fază, pentru că se împotriveşte sentimentului din noi, felul cum gândim: oferi iubire dacă ţi se oferă iubire. Dar dacă ţi se oferă ură, de unde să mai găseşti iubire în tine? Şi totuşi porunca sună aşa şi nu altfel. Traducerea este perfectă: „iubiţi-i pe duşmanii voştri”. Interpretare ameliorantă, îndulcitoare nu există. Cine acţionează aşa? Pe cine am putea să imităm în această privinţă? Citim în evanghelie: „ca să deveniţi fiii Tatălui vostru”. El iubeşte, oferind darurile sale, fără discriminare: ploaia şi soarele ajung și la cei care-i sunt prieteni, și la cei care-i sunt dușmani. Dacă nu iubim la fel, suntem cel mult fii acestui veac, dar nu fiii Tatălui din cer.
Cum iubim noi? În relaţiile interumane ne ghidăm după principiul compensaţiei și al talionului, tratându-i pe ceilalţi exact cum ne tratează și ei pe noi. Procedând aşa, noi de fapt optăm să rămânem în Vechiul Testament, în gândirea celor din vechime. Recunoaştem că e mai practicabilă, mai omenească, mai convențională. E adevărat, însă ea nu este și a lui Isus. Cu așa o mentalitate, noi nu marcăm cu nimic deosebirea noastră de păgâni. Ne putem întreba aici: în ce grad iubirea pe care o arătăm altora este o iubire păgână?

Există multe forme de iubire, iar cea mai extremă dintre ele e în mod sigur iubirea față de dușmani. Ne simţim automat suprasolicitaţi şi vrem să credem că ea e plasată la graniţa posibilului. Pe de altă parte, dacă Isus ne-a lăsat această poruncă, înseamnă că ea poate fi  transpusă în realitate, că are aplicabilitate. Au reuşit deja mulţi oameni, iar aceştia prin iubirea lor, au blocat dezvoltarea unui lanţ nesfârşit de ură. Relativ la asta, sf. Augustin spunea că pe cel rău trebuie să-l ierţi, altfel vor exista doi oameni răi: tu și el. Iubirea de duşmani poate avea ca efect transformarea urii dușmanilor dacă nu în iubire, măcar în indiferenţă. Ea întotdeauna este un prilej de uimire pentru cel asupra căruia se revarsă, pentru că are ceva supraomenesc într-însa: are amprenta iubirii Tatălui ceresc, care face din noi nu fiii acest pământ, ci fiii lui.

Reţine


Asemănarea noastră cu Dumnezeu atinge expresia ei sublimă atunci când îi iubim pe dușmani. 


EVANGHELIA
Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 5,43-48
În acel timp, Isus îi învăţa pe discipolii săi, zicând: "Aţi auzit că s-a spus: «Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!» 44 Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, 45 ca să deveniţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi! 46 Căci, dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? 47 Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii? 48 Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!"

vineri, 27 februarie 2015

Valoarea intenţiei

27 februarie

Meditează

            Citeam demult în cartea Ce este filosofia antică?, scrisă de Pierre Hadot, despre valoarea absolută a intenţiei morale. N-am înţeles exact la ce se referă autorul decât atunci când am avut prilejul să fac analogia acestui gând cu ceea ce conţine evanghelia acestei zile: nu numai că nu ai voie să ucizi, însă nici măcar să te mânii, fiindcă mânia este terenul emoţional pe care încolţeşte intenţia de a ucide. Este un rău intrinsec să ucizi. Însă una este să ucizi cu intenţie şi cu totul altceva să ucizi din neatenţie sau fără să vrei. Intenţia face diferenţa. Ea nu are în acest caz o valoare secundară, peste care se poate trece cu vederea, ci una absolută. În absenţa faptei, se schimbă şi discursul despre intenţie. Nu ne etichetează nimeni drept criminali doar pentru că a auzit de intenţia noastră de a ucide pe cineva, şi nici nu ne mântuim doar pentru că am avut mereu cele mai bune intenţii în viaţă.
            Cei din vechime, adică cei dinaintea lui Isus, judecau porunca „să nu ucizi” în mod autonom, fără a fi preocupaţi de resorturile sau mobilul emoţional care conduce spre înfăptuirea crimei. Isus merge la rădăcina problemei şi vede răul în faşă, în faza lui cea mai incipientă. Putem ucide cu o armă, însă şi cuvintele pot să ucidă. Dacă la prima formă de ucidere nu ajungem niciodată, pe a doua o săvârşim cu destul de mare frecvenţă. De multe ori trecem cu vederea sau subevaluăm efectul negativ enorm pe care îl au cuvintele noastre. Şi numai aflarea intenţiei rele care zace în sufletul nostru pricinuieşte daune sufleteşti subiectului vizat. De ce ne spune Isus toate acestea? Ca să ne dăm seama cât de preţioasă în ochii lui Dumnezeu este înţelegerea şi împăcarea. Pe un fond de conflict, darul nostru adus Domnului nu este primit. Degeaba ne ducem la altar, dacă avem toată acreala în inimă faţă de cutare sau cutare om sau dacă ne purtăm în aşa fel încât fratele nostru să aibă pe drept ceva împotriva noastră. Pierderile sunt mari şi în raport cu Dumnezeu, şi în raport cu oamenii. Nu trăim la voia instinctului şi nici nu reacţionăm la primul impuls emoţional. Dintre toate stăpânirile, cea de sine este cel mai greu de atins, însă e cu cele mai mari câştiguri: îl avem pe Dumnezeu în sufletul nostru, iar altora nu le va fi greu să vadă asta.

Reţine
 „Nu te împrieteni cu omul mânios şi nu te însoţi cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui şi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet” (Prov 22,24).


 EVANGHELIA
Du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 5,20-26
În acel timp, Isus îi învăţa pe discipolii săi, zicând: „Vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. 21 Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu ucizi!» Dacă cineva comite o crimă va fi condamnat la judecată. 22 Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la judecată. Dacă cineva îi spune fratelui său «prostule!», va fi condamnat de Sinedriu. Dacă cineva îi spune «nebunule!», va fi condamnat la focul Gheenei. 23 Aşadar, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, 24 lasă acolo darul tău , în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău şi apoi, venind, oferă-ţi darul! 25 Pune-te de acord cu duşmanul tău repede, cât timp mai eşti cu el pe drum, ca nu cumva duşmanul să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul gardianului şi să fii aruncat în închisoare! 26 Adevăr îţi spun, nu vei ieşi de acolo până când nu vei fi restituit ultimul ban".


joi, 26 februarie 2015

Noi cerem şi Dumnezeu ne dă...ce vrea!

26 februarie

Meditează

            Dacă ar fi atât de simplu cum ne spune Isus, ca atunci când cerem să şi primim, când batem, să ni se şi deschidă, când căutăm să şi găsim, am trăi într-o lume de vis. Iar visul, dacă Dumnezeu ne-ar da chiar ceea ce-i cerem, ar fi în definitiv un coşmar. De ce nu se împlineşte în viaţa noastră cuvântul din evanghelie? Apostolul Iacob vine cu un răspuns în scrisoare sa: „nu aveţi pentru că nu cereţi, cereţi şi nu primiţi pentru că cereţi rău, pentru a risipi în plăcerile voastre” (Iac 4,3). Oricum ar fi, evanghelia de astăzi are un nimb de mister. Cerem cu ardoare să înceteze un rău, să se însănătoşească cineva drag, să se convertească un păcătos. Iar din partea Cerului nu primim nici un răspuns. E bine să observăm că „ni se va da”, „veţi găsi” şi „vi se va deschide” sunt verbe conjugate la viitor. La un viitor pe care numai Dumnezeu îl ştie!

            Isus vrea să ne garanteze un lucru, recurgând la o argumentare bazată pe o logică elementară: dacă din răutatea pe care o avem rezultă lucruri bune, atunci din bunătatea absolută a lui Dumnezeu nu pot să rezulte decât numai lucruri bune. Pe fundalul acestui adevăr, Isus enunţă regula de aur pe care trebuie s-o cunoaştem cu toţii: „…tot ceea ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei”. Forma ei negativă o avem şi în limba română: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Însă e săracă în conţinut. Ar trebui să fim atenţi doar să nu facem răul. Însă morala înseamnă nu atât absenţa răului, cât mai ales prezenţa binelui. În viaţă trebuie să le facem altora exact ceea ce vrem să ne facă ei nouă. Greutatea acestei reguli este enormă: Legea şi Profeţii sunt cuprinse în ea.
            Regula de aur nu e numită degeaba aşa. Ea nu se întâlneşte peste tot. Norma unui comportament ideal din partea aproapelui tău faţă de tine eşti tu. Să ai puterea să faci nu ceea ce alţii îţi fac ţie, ci ceea ce vrei ca ei să-ţi facă, e un lucru măreţ. Însă odată realizat, simţim că Dumnezeu ne dă mai mult decât cerem şi că ceea ce găsim e mai mult decât am căutat şi că ni se deschide şi acolo unde nu am bătut.

Reţine


Spre binele nostru „Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate” (sfântul Ioan Damaschin).

EVANGHELIA
Oricine cere, primeşte.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 7,7-12
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: "Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide! 8 Căci oricine cere primeşte; cine caută găseşte; iar celui care bate i se va deschide.9 Care om dintre voi, dacă fiul îi va cere pâine, îi va da o piatră? 10 Sau, dacă va cere un peşte, îi va da un şarpe? 11 Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care i le cer? 12 Deci, tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei, căci aceasta este Legea şi Profeţii".

miercuri, 25 februarie 2015

Generaţia timpului lui Isus

25 februarie

Meditează

Judecând viaţa lui Isus din punct de vedere strict istoric, îi invidiem parcă pe cei care au trăit pe vremea lui. În chiar timpul existenţei lor pământeşti s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu! Cu privire la acest privilegiu irepetabil, Isus spune undeva în evanghelie: „Fericiţi ochii care văd ceea ce vedeţi voi, căci vă spun: mulţi profeţi şi regi au vrut să vadă ceea ce vedeţi voi, şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Lc 10,24). Aceleaşi cuvinte ar putea adresa Isus oricărei generaţii pe axa timpului. Ce şansă colosală să-l vezi pe Isus aievea înaintea ochilor, să-i priveşti chipul dumnezeiesc, să asculţi tonalitatea cuvintelor lui! A fost conştientă generaţia acelui timp de toate acestea? Referindu-se la ea, Isus e nevoit să recurgă la calificative dure. O generaţie rea, condamnabilă şi insensibilă e cea în mijlocul căreia a trăit. Ce trist! Oamenii care au simţit fericirea de a-l vedea într-adevăr n-au fost mulţi, după cum rezultă din evanghelii.   
Isus are conştiinţa superiorităţii sale faţă de orice figură profetică care l-a precedat. El nu are doar ceva în plus. El este împlinirea a tot ceea ce au spus ei. El este irepetabil in istoria umanităţii. Măreţia celorlalţi, fie profeţi, fie regi, e o palidă reflexie a măreţiei lui dumnezeieşti. Isus a predicat despre convertire, vorbind nu despre condamnarea, ci despre iubirea lui Dumnezeu. A vindecat atâţia oameni şi chiar a readus morţii la viaţă. Ca să culeagă ce? Indiferenţă, scepticism, aversiune şi respingere. O generaţie fericită, cea a lui Isus, pentru şansa unică de a-l vedea pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, şi, în acelaşi timp, o generaţie nefericită pentru neluarea lui în seamă!

Există generaţii trecute de creştini care ne-ar condamna pentru felul cum ne trăim actualmente credinţa? Auzim des că bunicii noştri sunt uimiţi de comportamentul multor creştini de astăzi, de insensibilitatea faţă de sacru, de religiozitatea tot mai slabă, de profanul tot mai mare din viaţa cotidiană. Poate nici noi nu-l aşezăm pe Isus pe primul loc în viaţa noastră şi permitem să-l surclaseze în importanţă fel de fel de personalităţi. Unul mai mare decât el nu ne va mai fi dat. Să nu cădem în greşeala de a-l asemăna sau confunda cu alţii! El este tot ceea ce ne-a putut da Dumnezeu, ca avântu-l, să simţim de fapt, că nu ne mai lipseşte nimic.  

Reţine

„De vei mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat pe el din morţi, te vei mântui”. (Rom 10,9)


EVANGHELIA
Acestei generaţii nu i se va da alt semn, decât semnul lui Iona.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 11,29-32
În acel timp, pe când mulţimea se îngrămădea în jurul lui, Isus a început să le spună: "Această generaţie este o generaţie rea; caută un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona. 30Căci aşa cum Iona a devenit un semn pentru niniviteni, tot aşa va fi Fiul Omului pentru această generaţie. 31 Regina din Sud se va ridica la judecată cu oamenii acestei generaţii şi-i va condamna, pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să asculte înţelepciunea lui Solomon şi, iată, aici este unul mai mare decât Solomon! 32 Oamenii din Ninive se vor ridica la judecată cu generaţia aceasta şi o vor condamna, pentru că ei s-au convertit la predica lui Iona şi, iată, aici este unul mai mare decât Iona".

marți, 24 februarie 2015

Isus ne învaţă să ne rugăm

24 februarie

Meditează

Când citim în biografiile sfinţilor că ei petreceau mult timp în rugăciune, ne întrebăm ce puteau să-i spună lui Dumnezeu. Ucenicii se întrebau cu siguranţă ce făcea Isus o noapte întreagă în rugăciune. Bineînţeles că nu rostea neîntrerupt cuvinte. Nici sfinţii nu consumau ore în şir rostind cuvinte. În evanghelie Isus nu ne interzice să petrecem mult timp în rugăciune, ci să bolborosim multe. E riscul să ne plictisim şi pe noi şi să-l plictisim şi pe Dumnezeu.
Isus ne-a lăsat o rugăciune în care a cuprins tot ceea ce făptura umană ar vrea să-i adreseze lui Dumnezeu: Tatăl nostru. E cunoscută de toţi şi rostită chiar şi de unii necreştini. Şapte cereri alcătuiesc conţinutul ei. O recităm des şi de multe ori mecanic, fără să realizăm ce lucruri măreţe sunt cuprinse în ea. „Tatăl nostru” e o rugăciune pentru lumea aceasta şi pentru cea de dincolo deopotrivă; în ea se reflectă existenţa prezentă (vrem ca Tatăl să ne dea astăzi pâinea) şi veşnicia deopotrivă (vie Împărăţia ta!).
Din toată rugăciunea, Isus reia o singură cerere, căreia îi ataşează o notă explicativă suplimentară: dacă noi iertăm semenilor noştri, ne va ierta şi pe noi Tatăl. De ce tocmai acest lucru primeşte un accent aparte? Propoziţia în sine se fundamentează pe o logică şi pe o dreptate elementară, pe înţelesul oricărui om: nu poţi pretinde de la Dumnezeu ceea ce tu nu vrei să dai aproapelui tău. Cât de inconştienţi suntem noi de acest adevăr, se poate vedea în viaţa noastră. Oare nu suntem noi o societate de creştini? De ce există atâtea discordii, şi litigii, şi procese, şi ură? De ce în locul iertării se preferă răzbunarea? De ce nu putem, dacă nu înainte de apusul soarelui, măcar în interval de câteva zile să ajungem la împăcare prin darul iertării? Ne dăm noi seama că-l condiţionăm pe Dumnezeu să nu ne ierte? Cum să mai putem rosti în pace rugăciunea lui Isus, dacă încălcăm şi nesocotim în mod atât de flagrant această precizare a lui? Ne facem rău şi aici şi în viaţa veşnică. Să primim de la Isus această lecţie a iertării ca să o aplicăm în relaţiile noastre interumane și ca să simţim vie relaţia noastră cu Dumnezeu.

Reţine


„Pentru păcatele tale, Dumnezeu te-a făcut pe tine judecător: dacă ierţi puţine, puţine ţi se vor ierta; dacă ierţi multe, multe ţi se vor ierta (sfântul Ioan Gură de Aur)


luni, 23 februarie 2015

Mă mântuiesc prin aproapele meu

23 februarie

Meditează

Între cele două lecturi propuse pentru această zi există o diferenţă similară diferenţei dintre clişeu şi fotografia developată. În prima avem o imagine fotografică negativă, în timp ce în a doua avem imaginea reală sau realitatea în pozitiv. Amândouă lecturile sunt variațiuni pe aceeași temă: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Ca să-i arăţi aproapelui tău că-l iubeşti, trebuie să eviţi o seamă de lucruri: furtul, minciuna, asuprirea, bârfa, exploatarea, nedreptatea şi altele. Pentru examenul de conştiinţă, ne putem pune în faţa ochilor această lectură, ca să vedem limpede cu ce am greşit faţă de aproapele nostru. Evanghelia ne spune însă că atâta nu-i de-ajuns! Morala lui Isus nu este centrată pe interdicții sau negații. Ea nu se ocupă cu precădere de ceea ce nu trebuie să facem. E desigur importantă lipsa urii faţă de aproapele, însă e de o valoare incomparabil mai mare iubirea faţă de el. Cel care îşi îngrijeşte mâinile să nu se murdărească, trebuie să se gândească că le are totuși goale. A nu face rău cuiva nu e totuna cu a-i face bine. Binele nu este o negaţie, ci o afirmaţie, un conținut.

Văzând criteriile de judecată, ne dăm seama că exigenţele lui Dumnezeu sunt pe potriva oricui. Altfel spus, Dumnezeu nu este inuman! Și nici la graniţa umanului! Cine să nu priceapă că flămândul are nevoie de mâncare, cel însetat de apă, cel bolnav de vizită, cel închis de consolare? Toate sunt la îndemâna minții noastre. Cu toate acestea, recunoaștem că nu ne regăsim în practicarea lor! Pentru accesul nostru în Împărăţie, iubirea de aproapele nu este ceva facultativ, ci indispensabil. E ca şi cum i-am spune: am nevoie ca tu să exişti ca să mă pot mântui! Aproapele este cel de aproape şi cel de departe, cel care ia contact cu viaţa ta şi cel cu care trebuie să te pui în contact, chiar dacă-ţi este incomod. Dar aproapele nu este numai atât! Evanghelia ne revelează un adevăr cutremurător: aproapele este Isus! Cu câtă uimire sau uluire aud cei judecaţi aceste cuvinte: „…mie mi-aţi făcut.” Isus se ascunde pe tot arcul istoriei în spatele oricărui chip uman şi aşteaptă să fie hrănit, să i se ofere de băut, să fie vizitat. Cât de greu ne este să-l vedem! Şi totuşi trebuie! Efectul este veşnic!

Reţine


„Iubirea nu înseamnă doar cuvinte. Nici simple declaraţii, ci ajutor şi dovezi prin fapte”. (Ioan Gură de Aur) 

EVANGHELIA
Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 25,31-46
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: "Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul gloriei sale. 32 Şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre: 33 va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga. 34 Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii! 35 Căci am fost flămând, şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi mi-aţi dat să beau, am fost străin, şi m-aţi primit, 36 gol, şi m-aţi îmbrăcat, bolnav, şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare, şi aţi venit la mine!" 37 Atunci îi vor răspunde cei drepţi, zicând: «Doamne, când te-am văzut flămând, şi te-am hrănit, sau însetat, şi ţi-am dat să bei? 38 Când te-am văzut străin, şi te-am primit, sau gol, şi te-am îmbrăcat? 39 Când te-am văzut bolnav sau în închisoare, şi am venit la tine?" 40 Iar regele, răspunzând, le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut". 41 Atunci le va spune celor de la stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! 42 Căci am fost flămând, şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi nu mi-aţi dat să beau, 43 am fost străin, şi nu m-aţi primit, gol, şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în închisoare, şi nu m-aţi vizitat". 44 Atunci ei îi vor răspunde, zicând: «Doamne, când te-am văzut flămând sau însetat sau străin sau gol, sau bolnav sau în închisoare, şi nu ţi-am slujit?" 45 Iar el le va răspunde: «Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut". 46 Şi vor merge aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi, în viaţa cea veşnică".

duminică, 22 februarie 2015

Ispita

22 februarie

Meditează

Evanghelistul Marcu relatează în formă foarte succintă ispitirea lui Isus. Timp de 40 de zile a stat Isus în pustiu în compania fiarelor. Satana era ispititorul lui, în timp ce îngerii îi slujeau. În prima duminică a Postului Mare ni se pune în faţa ochilor minţii o realitate pe care, în trecerea noastră pe acest pământ, o experimentăm cu toţii, fără nici o excepţie: ispita. Diferiţi maeştrii spirituali au scris tratate despre ispită, au definit formele ei, au propus tehnici pentru evitare lor. Nicăieri nu vom citi însă vreo reţetă pentru a scăpa efectiv de ispită. Oriunde şi oricât am trăi, orice am face în direcţia virtuţii sau a sfinţeniei, niciodată nu ne câştigăm imunitatea în faţa tentaţiei. Încetează anumite ispite, vin altele în locul lor, iar şirul nu se termină până în clipa în care închidem definitiv ochii.

            Şi Isus a fost ispitit. A fost ispitit şi-atât! Noi, în schimb, am fost duşi în ispită şi am consimţit ei, păcătuind. Uneori am fost puternici şi ne-am împotrivit. Am fost fermi în voinţa noastră. Cât de bine ne-am simţit ulterior! O pace interioară ne învăluia sufletul. De ce nu este de fiecare dată aşa? De ce nu putem să fim mereu biruitori? Gânduri de acest gen ne frământă adesea. Autorul Scrisorii către Evrei scrie: „Luptând contra păcatului, voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge…”. Până unde ne-am împotrivit noi atunci când ne-am împotrivit? Nu cumva am cedat când încă mai aveam rezerve de rezistenţă?  
            Suntem în primele zile ale Postului Mare. Ne vor deranja tot felul de ispite, mai ales în acele puncte în care ne-am propus să schimbăm ceva în purtarea noastră. Lumea şi curentele ei de gândire liberală nu ne vor susţine în osteneala noastră spirituală. Ispita în sine ca şi noţiune e dezbrăcată astăzi de conotaţia morală gravă pe care a avut-o cândva. Cel la care va trebui să mergem şi lângă care va trebui să rămânem pentru a fi învingători este Isus Cristos. Cu imaginea Mântuitorului şi a crucii lui în noi parcurgem fiecare zi de post stând în picioare şi înfruntând-l pe Satana şi ispitele lui. Avem drept vitamine lectura Sfintei Scripturi, rugăciunea, ajutorul îngerilor şi al sfinţilor.  

Reţine


„Un om care nu poate rezista ispitelor în viaţa de zi cu zi nu poate să gândească profund şi nici să observe imparţial”. (Julien Green) 

sâmbătă, 21 februarie 2015

Isus, vindecatorul!

21 februarie

Meditează

În zilele noastre  întâlnim creştini care nu mai au conştiinţa păcatului. Ei nu văd de ce ar trebui să meargă la spovadă, din moment ce din viaţa lor lipsesc păcatele. Această mentalitate are ca şi efect anularea rostului scaunului de spovadă din biserici. Da, există greşeli, imprudenţe, inadvertenţe, descărcări verbale, stări sentimentale neadecvate, dar nu păcate! În faţa unor astfel de oameni, Isus s-ar simţi cumva inutil, ca şi în faţa fariseilor şi a cărturarilor. Ce să vindece la ei, din moment ce, în impresia lor, erau lipsiţi de orice vină? El doar a venit să-i cheme pe cei păcătoşi la convertire. Dar dacă oamenii nu se mai simt ca atare, de ce să mai fie nevoie de convertire? Toţi sunt sănătoşi. Or fi în exterior! Dar pe dinăuntru? Statisticile arată altceva. Tot mai mulţi oameni au tulburări psihice. Depresia este un cuvânt tot mai frecvent fiindcă tot mai des întâlnim oameni depresivi. Există în societatea noastră frustraţi, refulaţi, nevrotici, într-un cuvânt: bolnavi sufleteşte. Pentru vindecarea lor sunt asaltaţi astăzi psihologii, psihoterapeuţii, consilierii de toate genurile. În ce măsură este implicat Dumnezeu în terapia pe care aceştia o propun? Şi dacă nu este implicat el, mai poate fi vorba de vindecare în cel mai integral mod?
Medicul sufletelor, Isus Cristos, este lăsat în uitare, dacă nu chiar dat deoparte cu dispreţ. Medicina este avansată, doctorii super-competenţi şi totuşi neştiutori şi neputincioşi în faţa avalanşei de boli. Ce trist că ei nu sunt dispuşi să recunoască în Isus pe medicul prin excelenţă al tuturor timpurilor! Peste tot se organizează congrese, simpozioane, forumuri pentru discutarea în detaliu a tuturor bolilor, fără însă a se indica soluţiile adevărate pentru însănătoşirea celor afectaţi. De farisei şi  de cărturari nu duce lipsă timpul nostru, ci de adevăraţi duhovnici a căror înaltă competenţă să fie reînsănătoşirea omului prin racordarea lui la divinitate, la Isus. Într-o librărie am zărit o carte care se intitula Spovada. Oferta uitată a lui Dumnezeu (în limba germană). Dumnezeu e dispus oricând pentru o intervenţie în interiorul nostru, menită să ne reînnoiască. Numai să-i acceptăm oferta! Trebuie însă să fim sinceri şi să-i recunoaştem deschis că suntem păcătoşi şi că avem nevoie de îngrijirea şi de asistenţa lui.

Reţine


Lumea vine aici şi plăteşte sume exorbitante, încercând să obţină ceea ce Biserica dă gratuit. Şi apoi cu ce se aleg? Cu nimic altceva decât cu o soluţie ştiinţifică, foarte departe de a realiza efectul dezlegării pe care o dă duhovnicul (Mărturia unui psihiatru catolic din Italia).

vineri, 20 februarie 2015

Ce fel de post ii este placut Domnului?

20 februarie

Meditează

Pe cei care cred că postul este o întreprindere individualistă, profetul Isaia este pregătit să-i contrazică cu prima lectura de astăzi. Cel care crede că trebuie să canalizeze asupra sa toată atenţia, veghind asiduu şi febril la propriile performanţe legate de abţinerile culinare sau alte mortificaţii, încă nu posteşte aşa cum îi place lui Dumnezeu. Un post autentic comportă neapărat o dimensiune comunitară sau socială. Un post după voia Domnului nu se consumă în propria ogradă sau locuinţă, ci se deschide spre interacţiunea cu ceilalţi.

În tabloul pe care îl zugrăveşte profetul ne regăsim din păcate şi noi cu postul nostru. Ce folos dacă mâncăm mai puţin, dar continuăm divergenţele, certurile sau neînţelegerile cu anumite persoane? Ce rost are să ne umilim în faţa Domnului sau să împreunăm mâinile înaintea altarului când înaintea copiilor proprii, a colegilor de serviciu continuăm cu apucăturile autoritariste şi aerele impozante? Ce sens are să nu ne mai cumpărăm haine, atâta timp cât surplusul din garderobă nu-l dăm celor care au nevoie? Despre un călugăr se spunea că postea de trei ori pe săptămână. Un altul făcea următoarea remarcă cu privire la el: Iată a învăţat să postească, dar nu și să-și țină în frâu mânia! Postul e benefic trupului și minții, renunțările de tot felul, mortificațiile sunt plăcute Domnului. Însă necuplate cu faptele de caritate sau de milostivire pe care le facem celorlalţi, sunt ca o investiție în mijloace, fără a lua în seamă şi scopul. Conjugând dimensiunea personală cu cea socială, ne câştigăm dreptul să strigăm către Dumnezeu și el se obligă să ne răspundă prompt: „Iată-mă!”
Suntem în a treia zi a Postului şi timpul e departe de a fi expirat. Poate încă n-am luat nici o propunere pentru sufletul nostru. Profetul Isaia ne poate inspira, aşa încât să fim siguri că n-am pierdut din vedere esenţialul pentru acest timp. Să nu ne închidem ochii la nedreptăţile sociale care se petrec în jurul nostru! Tăcerea noastră ne putem face coresponsabili şi deci vinovaţi. Militând pentru adevăr în spaţiul public, pentru cei defavorizaţi, ne angajăm pentru cauza lui Dumnezeu şi-i facem posibilă prezenţa în noi şi în mediul în care trăim.

Reţine


Dacă Postul pe care îl facem nu aduce un plus de calitate vieţii noastre sociale, înseamnă că este unul de care nu nici Dumnezeu nu este interesat. 

joi, 19 februarie 2015

Cine îşi ia crucea în fiecare zi, e ucenicul lui Isus

19 februarie

Meditează

            În librării se pot găsi cărţi de dimensiuni foarte mici în care citim tot felul de maxime şi cuvinte de înţelepciune. Ele concentrează ceea ce un autor sau mai mulţi au exprimat demn de a fi memorat. Pentru conţinutul lor foarte dens, ele nu vor să fie devorate într-o singură zi, ci lecturate în tihnă pentru a fi digerate mai bine de sufletul nostru. O maximă te poate însoţi pe parcursul unei zile întregi sau unei perioade îndelungate.
Dacă am încerca să compilăm câteva citate din Noul Testament într-o cărţulie, n-am putea să lăsăm afară cuvintele lui Isus din evanghelia acestei zile: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze”. În această frază găsim înţelepciune divină în doză concentrată. Pe un ton blând şi totodată pătrunzător (altfel nu mi-l pot închipui!) Isus definește scurt condiţiile urmării lui. Nu e vorba de paragrafe mari, de puncte şi subpuncte, de explicaţii suplimentare, ci de o frază pe care oricine, dacă vrea s-o înţeleagă, o înţelege. Care este oferta lui Isus în schimbul urmării lui? Isus vorbeşte despre salvarea vieţii. Pentru aceasta însă e nevoie de renunţare. 

Cui să-i placă să renunţe la el însuşi? Cine să accepte purtarea crucii? O viaţă pierdută e una de fapt câştigată, şi invers. Este un gând măreţ care nu se înscrie deloc pe linia logicii fireşti. Cum să fie mulţi adepţii lui Isus cu o asemenea invitaţie din care lipseşte orice plăcere? Isus nu face nici o îndulcire, pentru că el ştie că în aceste cuvinte se ascunde înţelepciunea şi arta de a trăi după cum vrea Dumnezeu, și nu după cum le place oamenilor. Dacă suntem sinceri, recunoaştem cât de plăcut este să întâlnim oameni în atitudinile cărora observăm renunţarea la sine. Ei nu ţin să-şi impună părerile şi dorinţele. Preferă mai degrabă să primească locul din urmă, să lucreze în serviciul altora, fără a fi axaţi pe profit sau pe imaginea proprie.
Reflectând la cuvintele lui Isus, ne dăm seama că nu ne cere imposibilul. Nu ne zice să ne pironim pe cruce, ci doar să ne luăm cruce. Fiecare pe a sa şi numai pe a sa! Ne naştem în această lume pentru a fi purtători de cruce şi pentru a ne bucura că deja de pe acum avem viețile salvate.

Reţine 


 „Porţi Cruce pe piept?... Bine. Dar poartă Crucea pe umerii tăi, în carnea ta, în inteligenţa ta: numai astfel vei fi apostol” (sfântul Josemaria Escriva)

EVANGHELIA
Cine îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va salva.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 9,22-25
În acel timp, Isus le-a zis discipolilor săi: "Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie". 23 Apoi le spunea tuturor: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze! 24 Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va salva. 25 Aşadar, ce-i foloseşte omului dacă a câştigat lumea întreagă, dar se pierde sau se ruinează pe sine?"

miercuri, 18 februarie 2015

E Miercurea Cenuşii

18 februarie

Meditează

Biserica îi cheamă astăzi pe toţi fiii ei înaintea lui Dumnezeu şi le pune la inimă un îndemn, un strigăt, o implorare: Convertiţi-vă! Toate textele liturgice concurează parcă în trezirea conştiinţei credincioşilor la un adevăr existenţial: suntem păcătoşi, fără excepţie, şi avem nevoie de un Dumnezeu dispus să ne primească şi să ne ierte, de un Dumnezeu care să facă din reconcilierea noastră cu el o sărbătoare. Cât de cordial se exprimă sf. Paul: „Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” Nu trebuie să lăsăm pic de spaţiu unor gânduri precum: Am timp destul! Nu ştiu ce mi-ar aduce în plus o spovadă! Sunt prea obişnuit cu păcatul încât să-l extirp aşa deodată din sufletul meu! Dumnezeu ştie oricum de ce sunt în stare! „Acum este timpul potrivit” nu se referă nici la trecutul de atunci al sf. Paul şi nici la viitorul nostru imprecis, ci la momentul pe care îl respirăm.
Nu pot să nu ne sensibilizeze cuvintele profunde ale psalmistului, din inima căruia se înalţă o răscolitoare rugă spre tronul milostivirii divine. Şi cum să nu ni le facem proprii din moment ce şi noi ne recunoaştem păcătoşenia şi nevoia de a fi miluiţi şi reînnoiţi! „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule şi un duh statornic înnoieşte înlăuntrul meu!” Numai lăsându-l pe Dumnezeu să lucreze în grădina sufletului nostru simţim bucuria de a fi mântuiţi.

Ca să simţim că harul lui Dumnezeu ne transformă sufletul, trebuie să facem ceva. El nu lucrează pe subiecte pasive, ci conlucrează cu subiecte active. Postul Mare nu ne aşază într-o condiţie de inerţie. Ne invită la acţiune, la muncă cu noi înşine, cu sufletul nostru, cu trupul nostru. Poate am uitat între timp de valoarea postului; poate rugăciunea noastră se rezumă la un superficial şi fugitiv „Tatăl nostru”; poate pomana pe care o facem e un gest pe care ni-l smulge strigătul unui cerşetor, şi survine atunci când avem de câştigat o impresie bună în ochii celorlalţi. Isus vrea să îmbrace pentru fiecare dintre noi haina de Învăţător şi să ne înveţe cum să atragem privirea iubitoare a Tatălui şi răsplata lui asupra noastră.
Postul Mare al acestui an să fie un timp prielnic de examinare! Avem la dispoziţie 40 de zile. Zile de har! La capătul lor vom putea să stăm cu pace în lumina Învierii Domnului, avându-l pe Dumnezeu în inimile noastre sau încă persistând în întunericul păcatelor.

Reţine 


 „Postul este izvor de bucurie” (sfântul Vasile cel Mare) 

EVANGHELIA
Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 6,1-6.16-18
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: "Aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea răsplată înaintea Tatălui vostru din ceruri! 2 Aşadar, când dai de pomană, nu trâmbiţa înaintea ta aşa cum fac ipocriţii în sinagogi şi în pieţe, ca să fie lăudaţi de oameni! Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. 3 Tu însă când dai de pomană, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, 4 pentru ca pomana ta să fie în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti! 5 Iar când vă rugaţi, nu faceţi ca ipocriţii, pentru că lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile străzilor ca să se arate oamenilor! Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. 6 Tu însă când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti! 16 Când postiţi, nu fiţi trişti ca ipocriţii, căci ei îşi schimonosesc feţele ca să arate oamenilor că postesc! Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. 17 Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, 18 ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns! Şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti".

marți, 17 februarie 2015

Dumnezeu se foloseşte de lipsuri ca să ne înveţe

17 februarie

Meditează

Chiar şi cele nesemnificative conjuncturi din viaţa noastră cotidiană pot fi valorificate de Dumnezeu pentru a ne instrui şi a ne face înţelepţi. A-l găsi pe Dumnezeu în orice lucru este un principiu ignaţian de care putem să ţinem cont cu toţii, fără a fi iezuiți. Căile prin care ni se comunică Dumnezeu sunt nelimitate. Ucenicii se trezesc că au în barcă o singură pâine. Aveau acum motiv întemeiat să-şi facă griji pentru stomacul lor! Din memoria lor se ştersese cu desăvârşire dubla înmulţire a pâinilor, măcar de n-ar fi fost evenimente cu un puternic impact emoţional. Dacă din cinci pâini binecuvântate de Isus au putut să mănânce mii de oameni, înseamnă că ucenicii nu trebuiau să se gândească că vor suferi de foame având o pâine la 13 persoane în barcă.
            Pe acest fundal de lipsă, Isus vrea să implementeze o lecţie de suflet, pe care ucenicii trebuiau să și-o imprime adânc în conștiință, şi anume, să se ferească de aluatul fariseilor şi de cel al lui Irod. Cu greu se lasă ucenicii mutaţi pe o altă frecvenţă de gândire! Chiar şi după ce aud acest avertisment, ei continuă să discute tot despre pâine. Este exact comportamentul pe care-l avem şi noi atunci când prevalează în viaţa noastră grijile materiale. Are şi Dumnezeu să transmită ceva important sufletului nostru, exploatând tocmai o conjunctură de lipsă sau de inconvenienţă, şi nouă ne este capul la tot felul de lucruri terestre. Evreii în loc să simtă în pustiu valoarea eliberării din sclavie şi deci a libertăţii în care i-a pus braţul puternic al lui Dumnezeu, emit tot felul de nostalgii legate de oalele cu carne din Egipt.

            Isus, în calitate de Învăţător, îşi dorea ca ucenicii săi să nu aibă deloc tangenţe cu fariseii şi Irod. Aluatul acestora era unul periculos. Ipocrizia fariseilor, incoerenţa între ceea ce spuneau şi ceea ce făceau nu aveau voie să apară în comportamentul lor. La fel, nici şiretenia (Isus îl numeşte pe Irod vulpoi în Lc 13,32) şi oportunismul lui Irod care ducea o viaţă depravată nu trebuia să inspire câtuşi de puţin stilul lor de viaţă. Şi nu trebuie să-l inspire nici pe al nostru, dacă vrem să dăm vieţii o valoare mai mare decât cea pe care ar avea-o doar îngrijindu-ne de ceea ce primeşte stomacul sau trupul nostru.

Reţine


Atenția pe care o merită Isus din partea noastră e de mult ori bruiată de tot felul de griji mărunte, pentru îndepărtarea cărora se cere să lucrăm cu noi înșine. 

EVANGHELIA
Fiţi atenţi şi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod!
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 8,14-21
În acel timp, discipolii uitaseră să ia pâine şi nu aveau cu ei în barcă decât o pâine. 15 Isus i-a avertizat: "Vedeţi şi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod!" 16 Iar ei discutau între ei că nu au pâine. 17 El, cunoscând aceasta, le-a spus: "De ce discutaţi că nu aveţi pâine? Încă nu pricepeţi şi nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită? 18 Aveţi ochi, şi nu vedeţi; aveţi urechi, şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte? 19 Când am frânt cinci pâini pentru cinci mii, câte coşuri pline cu bucăţi aţi adunat?" I-au spus: "Douăsprezece". 20 "Şi cele şapte pâini pentru cei patru mii, câte coşuri pline cu bucăţi aţi adunat?" Ei i-au spus: "Şapte". 21 Iar el le-a zis: "Încă nu înţelegeţi?"

luni, 16 februarie 2015

Când faci binele, ai faţa senină

16 februarie

Meditează

Prima crimă pe care ne-o relatează Cartea Sfântă este un fratricid: Cain îl ucide pe fratele său Abel. La rădăcina faptei lui Cain stă, cum bine ştim, un păcat de invidie. Domnul îi adresează cuvinte pe care merită să ni le rumegăm în tihnă pentru viața spirituală: „Dacă faci binele, nu-i aşa că poţi ţine fruntea sus? Dar dacă nu faci binele, păcatul stă cuibărit la uşă.” Nu făcuse Cain binele în gestul lui de a aduce ofrandă Domnului? Sau nu făcuse bine ofranda, spre deosebire de fratele lui, aşa încât privirea lui Dumnezeu să se oprească asupra ei? Cert este că peste el s-a năpustit o aşa invidie, încât n-a mai suportat să-l vadă pe Abel viu în faţa lui. Reţinem remarca pe care o auzim din gura Domnului: dacă faci binele, poţi ţine fruntea sus. Alte traduceri vorbesc despre „faţă senină”. Oricum ar fi, deducem de aici că binele înfăptuit conferă verticalitate, demnitate şi onoare. Răul în schimb, îl apleacă pe om, îl îndoaie, îi ţine fruntea în pământ. Legătura dintre calitatea faptelor noastre şi expresia fizionomiei noastre este foarte strânsă: aceasta din urmă o dă în vileag pe prima. Asta înseamnă că ceilalţi ne pot citi de pe faţă. Semnalăm aşadar inevitabil ce avem în sufletul nostru, binele sau răul, fără să fie nevoie să folosim prea multe cuvinte.

Contemporanii lui Isus puteau să subscrie oricând cuvintelor lui Petru din discursul ţinut în casa lui Corneliu: „Acesta [Isus din Nazaret] a trecut făcând bine…”. Fariseii voiau un semn din cer. Semne primiseră destule. Toate vindecările şi exorcizările pe care le săvârşise îl recomandau pe Isus ca trimis al lui Dumnezeu. Lor le păsa în fond să-l pună pe Isus la încercare. Orice ar fi făcut pentru ei, tot nu l-ar fi crezut. Binele pe care îl făcea Isus nu era făcut nici la comandă, nici pentru a satisface capriciul cuiva, ci pentru a revela iubirea lui Dumnezeu către oameni. Rezistenţa pe care a întâmpinat-o, nu a modificat scopul lui: acela de a face binele. Câtă vreme în noi nu este păcatul, aderenţa la bine nu este afectată. Ne păstrăm cu fruntea sus sau cu fața senină în orice situație. Ne gândim cât bine am fi putut face până acum, dacă în noi nu era păcatul?

Reţine  


 „Nu scăpa din vedere că eşti pus la încercare să faci binele când îţi stă în putinţă, şi să nu faci răul atunci când eşti tentat să-l faci” (Vladimir Ghika).

EVANGHELIA
De ce caută generaţia aceasta un semn?
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 8,11-13
În acel timp, venind fariseii, au început să discute cu el, cerându-i un semn din cer, ca să-l pună la încercare. 12 Suspinând în duhul său, Isus a spus: "De ce caută generaţia aceasta un semn? Adevăr vă spun, niciun semn nu va fi dat generaţiei acesteia". 13 Şi, lăsându-i, s-a urcat din nou în barcă şi a plecat spre celălalt ţărm.

duminică, 15 februarie 2015

Isus şi reactia leprosului

15 februarie

Meditează

Ceea ce a vrut leprosul de la Isus s-a împlinit. Ceea ce a vrut Isus de la el, nu. Discreţia, tăcerea de care trebuia să dea dovadă cu privire la minunea vindecării lui de lepră nu s-a văzut câtuşi de puţin. Ni-l putem imagina chiuind de bucurie, povestind în gura mare la toţi oamenii ce făcuse Isus pentru el. Luând în calcul situaţia lui, îl înţelegem şi pe el pentru reacţia manifestată. Cum să tăinuiască aşa un lucru extraordinar? Şi dacă tot era unul bun, de ce să nu-l ştie toată lumea? În zilele noastre mediatizarea, publicitatea dă valoare unui lucru. În funcţie de ea, oamenii ajung să judece gradul de importanţă pe care îl are un eveniment sau o persoană. Ţi se face reclamă, eşti cineva. Rămâi în anonimat, nu însemni nimic. E aşadar corect să vrem să fie cât mai răspândite lucrurile şi valorile. În evanghelie citim că atunci când ne rugăm, trebuie să ţinem cont de un ambient tainic, ca să fim protejaţi de priviri curioase şi să nu ne pese ce aprecieri ne vin din partea lumii. Nu la fel trebuie să procedăm când e vorba de acţiuni cu caracter social, caritativ, adică de fapte luminoase. Acestea trebuie puse neapărat în lumină. De ce? Ca oamenii să le vadă şi să-l preamărească pe Tatăl nostru ceresc, ne răspunde Evanghelia.

Isus vrea de multe ori să stea în ascundere. O minune provoca multă senzaţie, iar lucrul acesta nu era tocmai ce urmărea de la oameni. Gestul lui Isus, de a se retrage, are o valenţă spirituală pe care orice predicator sau om spiritual o înţelege cu uşurinţă: te retragi în singurătatea camerei, în ceasurile de seară, pentru a-l sorbi pe Dumnezeu în linişte şi rugăciune, şi ieşi în lume, spre oameni, pentru a-l oferi pe Dumnezeul, cu a cărui prezenţă te-ai încărcat. Fără această alternanţă, predicatorul riscă două lucruri: ori să devină nepermis de lumesc în gândire şi în comportament, adică să nu aibă nici o metafizică în felul lui de a fi, ori să fie un idealist, străin de problemele şi frământările oamenilor, un visător spiritual. O imitare fidelă a lui Isus, împreunează cele două dimensiuni și le menține în unitate.

Reţine


Un om spiritual se retragă în singurătate pentru că îl iubește pe Dumnezeu, și iese din ea, pentru că îi iubește pe oameni. 

sâmbătă, 14 februarie 2015

În faţa a doi sfinţi!

14 februarie

Meditează

            Evanghelia acestei zile găseşte în viaţa sfinţilor Ciril şi Metodiu o rezonanţă aparte. Aceştia şi-au asumat întru-totul misiunea de lucrători în secerişul Domnului, câştigându-şi supranumele de „Apostolii slavilor”. Pentru răspândirea rodnică a Evangheliei, ei au aplicat o metodă (remarcăm identitatea semantică cu numele Metodiu) pe care Biserica Catolică o va promulga, cu valabilitate universală, abia în timpurile noastre, la Conciliul al II-lea din Vatican: folosirea limbii poporului în celebrările liturgice. Cei doi au oferit lumii slave traducerea Bibliei în limba slavonă și alfabetul chirilic în celebrările liturgice, comori vizibile şi astăzi.
            Adaptarea la cultura şi mentalitatea popoarelor este o capacitate pe care misionarii trebuie să o posede atunci când îşi propun să evanghelizeze teritorii care nu au auzit nimic de credinţa creştină. În caz contrar, procesul de „implementare” a Evangheliei este sortit eşecului. Această adaptare presupune primirea şi păstrarea cu respect a tuturor acelor elemente din tezaurul tradiţiilor şi al formelor de manifestare culturală care nu contravin învăţăturii creştine. Ciril şi Metodiu şi-au dat seama că evanghelia poate îmbrăca formele oricărei limbi, că liturgia care întrebuinţează vocabularul autohton fereşte cultul de pericolul rutinei mecanice, că Isus putea fi oferit oamenilor pe înţelesul tuturor. În fond, ei au aplicat la parametri majori sensul cuvintelor: „…mâncaţi şi beţi ce vor avea”, şi, îndrăznesc să parafrazez, nu ce aţi pus voi de-acasă în sacoşă. Adică, vorbiţi limba pe care o vor avea cei care vă ascultă, puneţi rugăciunea şi lauda lui Dumnezeu în expresiile şi genurile muzicale proprii culturii în care vă desfăşuraţi activitatea, nu vă echipaţi cu lucruri care mai degrabă frânează decât accelerează deschiderea oamenilor la mesajul evangheliei.

            În orice timp, indiferent că e vorba de cel al apostolilor sau de cel al marilor evanghelizatori ai perioadei medievale, conţinutul evangheliei este acelaşi: Împărăţia lui Dumnezeu prezentă în Isus Cristos care ne mântuieşte prin moartea şi învierea sa, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. În orice loc e acelaşi Isus. Limba nouă, cântările liturgice diferite, tradiţiile creştine specifice locului nu-l modifică pe Isus fiindcă el este compatibil cu orice om, de orice culoare, de orice rasă, de orice limbă. Sfinţii Ciril şi Metodiu să mijlocească misionarilor de astăzi o creativitate apostolică mereu fidelă Evangheliei.

Reţine

„Trebuie să ne fixăm privirea asupra lui Isus Cristos, comoara noastră, şi asupra sfinţilor” (sfânta Tereza de Avila).


EVANGHELIA
Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 10,1-9
În acel timp, Domnul a ales alţi şaptezeci şi doi şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el 2 şi le-a spus: "Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui! 3 Mergeţi! Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor! 4 Nu luaţi nici pungă, nici desagă, nici încălţăminte şi nu salutaţi pe nimeni pe drum! 5 În casa în care intraţi, spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!" 6Şi dacă acolo este vreun fiu al păcii, pacea voastră va rămâne peste el. Dacă nu, se va întoarce la voi. 7 Rămâneţi în casa aceea; mâncaţi şi beţi ceea ce vor avea, căci vrednic este lucrătorul de plata sa! Nu vă mutaţi din casă în casă! 8 Când intraţi într-o cetate şi vă primesc, mâncaţi ceea ce este pus înaintea voastră, 9 vindecaţi bolnavii din ea şi spuneţi-le: «S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu!»"

vineri, 13 februarie 2015

Prima ispită şi efectele ei

13 februarie
Meditează

Lectura din Cartea Genezei ilustrează prototipul căderii omului în păcat. Relatarea este scurtă şi densă. Nenumăratele comentarii care s-au făcut au analizat şi cea mai neînsemnată vocabulă din cuprinsul ei. Întrebări de genul: Să nu fi existat deloc şarpele, ar mai fi căzut Adam şi Eva în păcat? De ce trebuia să existe şi acel pom în mijlocul grădinii? Cum ar fi arătat oamenii dacă nu ar fi cunoscut moartea? Cine a fost de faţă ca să facă o asemenea descriere detaliată a ceea ce s-a petrecut atunci? și altele asemănătoare nu-şi au rostul în primul rând pentru nivelul ipotetic la care rămân şi apoi pentru lipsa oricărui beneficiu spiritual pentru noi. Profunzimea textului este, orice ar spune unii sau alţii, incontestabilă. Din cuvintele şarpelui reținem un gând: „…vi se vor deschide ochii…”.

Tabloul evangheliei prezintă minunea vindecării unui surd. Înaintea acestuia Isus, după ce suspină, rosteşte,: „Deschide-te!” Cele două deschideri – a ochilor și a urechilor – sunt bineînţeles diametral opuse. Diavolul, sub chipul şarpelui, strecoară în orice ispită un adevăr pe care ajunge să-l simtă orice om după ce experimentează păcatul. Deschiderea ochilor are loc întotdeauna după ce s-a consumat păcatul, şi nu înaintea lui, şi nici în timpul săvârşirii lui. Numai că în spatele acestui adevăr este o amăgire amară. Ispita şi consimţirea la ea sunt ca o alunecare lentă în orbire. După comiterea păcatului, avem sentimentul unei solitudini în care ne trezim trişti în faţa noastră, recuperându-ne luciditatea pierdută şi, deci, vederea: „Și li s-au deschis ochii…” confirmă textul.
Din pricina primului păcat, omului i-au fost afectate facultăţile sufletului. A văzut omul în ce condiţie s-a aruncat pe sine, şi că vederea lui Dumnezeu i-a fost lezată. Nici facultatea auditivă nu mai era sănătoasă: „Ascultă Israele!” este o strigare care brăzdează ca un refren tot Vechiul Testament. Pentru că nu auzeau, de asta li se tot repeta oamenilor. Surdul din evanghelie stătea în faţa lui Isus, în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, prin excelenţă, şi nu-l auzea. Pe el l-a făcut Isus să audă.
Deschiderea ochilor şi deschiderea urechilor! Ce bine ne-ar fi dacă am învăţa să ne deschidem ochii înaintea săvârşirii păcatului. Ce bine s-ar simţi sufletul nostru dacă ne-am instrui urechile în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu! 

Reţine

Acela este sănătos care aude mai mult decât sunete și vede mai mult decât lucruri.