duminică, 2 noiembrie 2014

Celor plecaţi dintre noi, le dorim odihnă şi lumină!



     Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi! 2 Noiembrie este o zi a introspecţiei şi a reculegerii. Ne facem timp ca să călcăm pe aleile cimitirelor, să privim în jos, să privim în sus şi să ne spunem în şoaptă şi apăsat, ca nu cumva să uităm vreodată: Memento mori! Aminteşte-ţi că vei muri! Cuvintele mi le spun mie însumi, nu bunicii de lângă mine, nu celui care a lăsat în urmă 80 de ani, nu celui şubrezit în trupul său. Pământul este cel care îmi va primi trupul neînsufleţit, pentru ca treptat să nu mai rămână nimic din el. Când rostesc acest gând, simt cu tărie că eu sunt mai mult decât trupul meu, decât ceea ce văd cu ochii mei de carne la mine, şi-mi vine atunci să nutresc un dor: dorul după Cer! 
     O plimbare printre morminte mi-o doresc netulburată de nici un cuvânt, de nici o vorbă pământească inutilă. Câte din vorbele noastre devin deodată zadarnice doar pentru că suntem în cimitir! În absenţa oricărei articulaţii aş simţi curgerea implacabilă a clipei în care mă aflu, a acestei clipe din viaţa mea, a celei care îi urmează şi tot aşa. E o tăcere netulburată în jurul meu. Nici un zgomot, nici o durere, nici un eveniment nu mai pare să sensibilizeze într-un fel pe vreunul din locuitorii cimitirului. Ei dorm în pace. După truda vieţii lor, şi-au câştigat acest drept. Ei sunt ai noştri şi noi suntem ai lor. Firul vieţii lor pe marea axă a timpului l-a precedat pe al nostru. Primul scâncet din viaţa de aici, primii paşi pe suprafaţa pământului sunt deja în negura trecutului de care nu-şi mai aduce aminte nimeni.
      În prezenţa celor care nu mai sunt, în preajma mormintelor lor, se stârneşte în suflet cea mai profundă meditaţie asupra vieţii. A-ţi gândi viaţa din perspectiva capătului ei, a morţii, şi nu din perspectiva prezentului, în imediata vecinătate a acelora care sunt dincolo...ce beneficiu enorm! 
      Paşii mă poartă în cimitir pentru că am speranţe dincolo de moarte. Mă simt în comuniune cu cei care au plecat şi ştiu sigur că într-o zi le voi urma şi eu. Pentru ei încep să fac o rugăciune pe care vreau să o audă Cel a cărui îndurare este nesfârşită. Milei lui îi recomand pe cei care aşteaptă fericirea deplină din casa sa. Închei cu dorinţa de a ne revedea dincolo în patria iubirii atotcuprinzătoare a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. 

Odihna veşnică dă-o lor, Doamne, 
Şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor!
Să se odihnească în pace.
Amin



    Câteva poze din cimintirul parohiei Weiz...















  

2 comentarii:

  1. Laudat sa fie Isus! Ma uit cu drag la aceste poze. E o forma de respect si vie memorie a celor dragi plecati in vesnicie. Va admir pentru capacitatea si vointa, credinta dvs. de a vedea intreaga viata prin prisma mortii si a invierii. Ce le spuneti la o inmormantare oamenilor care isi iau ramas bun de la cineva drag? Lumina cea vesnica sa le straluceasca!

    RăspundețiȘtergere
  2. In vecii vecilor. Amin! De spus, bineinteles, le spun mai multe, fara a putea sa cuprind aici un raspuns integral. Insa, printre altele, si faptul ca despartirea este temporala si ca, cu fiecare noua zi, revederea cu ei este mai aproape. Iar la aceasta revedere trebuie sa lucram in credinta! Bineinteles ca ceea ce spun se adapteaza si la conditia (varsta, istoria vietii, familiaritate cu credinta) raposatului! Da, gandurile imi apartin, insa in masura in care cineva le intelege si le accepta, consider ca devin si gandurile lui. Lumina sa le straluceasca in veci. Amin

    RăspundețiȘtergere