Ni se cere vigilenţă!

    Cu uşurinţă înţelegem că vigilenţa este o virtute la mare căutare în timpul Adventului. Ceea ce părea să fie mai întâi doar în profilul portarului, devină la sfârşitul evangheliei avertisment din raza căruia nu scapă nimeni: "ceea ce vă zic vouă, o spun tuturor: vegheaţi", Somnolenţa, toropeala, dispersia nu vrea să le vadă la noi Isus. Ele n-ar fi rele în sine, dar predispun la multe stări lăuntrice pernicioase. Mi-e greu să înţeleg exact şi să traduc în cotidian virtutea vigilenţei. Ce anume pune pe acţiunile noastre sigiliul vigilenţei? Când exact suntem vigilenţi şi când nu? Ce anume face diferenţa dintre stilul de viaţă vigilent şi cel letargic? Vigilenţa e linia de echilibru între două extreme indezirabile. Eşti exagerat de vigilent, poţi derapa uşor în tensiune, spasm, anxietate, încordare. Eşti puţin vigilent, poţi fi suspectat de delăsare, nepăsare, dispersie. Să fii vigilent, nu înseamnă deloc să stai cu ochii deschişi, să stai treaz, să scrutezi mereu orizontul. Decât numai dacă esti portar! Cum noi nu suntem portari, trebuie să ne aplicăm alte indicaţii comportamentale. 

    Vegheaţi! Acesta e îndemnul pe timpul cât suntem treji, de dimineaţă până seară. Veghem atunci când ne facem munca pe care oricum trebuie s-o facem, bine; când suntem atenţi la cuvintele pe care ni le spune cineva atunci când ele nu sunt despre noi şi nici în interesul nostru (greşim mulţi în acest punct!); când ne pasă de binele nostru după ce ne-a păsat mai întâi de binele celuilalt; când arătăm promptitudine de a ajuta mai ales atunci când nu prevedem pentru noi nici un avantaj evident; când, în timpul Adventului, nu uităm să citim măcar câteva versete din Biblie; când suntem interesaţi de ceea ce edifică sufletului; când, deşi suntem mai puţin dispuşi, optăm pentru o sfântă Liturghie mai degrabă decât pentru o meritată relaxare după o zi de muncă; sau când citim lecturile de la sfânta Liturghie, cu perseverenţă, în fiecare zi de Advent; sau când aprindem o lumânare în camera noastră şi ne inducem în lumina ei discretă gânduri spirituale.  

     Adventul e frumos pentru că ne ţine în aşteptarea Crăciunului. E frumos pentru că, vigilenţi fiind, simţim cum pregătim calea Domnului şi-i facem acces spre noi. Privind exemplificările de vigilenţă de mai sus, ar putea părea lucruri doar mărunte. Pe cât de mărunte ne apar, pe atât de capabile sunt să crească în noi conştiinţa Adventului şi a venirii lui Isus la noi. Nu pe nepusă masă, ci cu pregătirea adecvată. 

A venit Adventul!

     A venit Adventul pe seară şi pe neaşteptate! Am fost la biserică şi am simţit acolo că este Adventul. În faţa altarului îşi aşteptau sfinţirea multele coroane de advent În faţa tuturor am aprins solemn prima lumânare. Copiii au cântat cântece vechi şi noi, cu feţe curate şi senine. Ce bine că şi anul acesta putem începe timpul de pregătire pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului! Îl începem în pacea pe care mulţi creştini doar şi-o doresc. Adventul a venit prea repede. Cel puţin asta e simţirea mea pe moment. M-am grăbit şi mi-am adus în cameră în ultimul ceas coroana de advent (cea din imagine) şi am aprins lumânarea. Le-am spus oamenilor în această seară în timpul predicii că fac bine să stea în linişte cu toţii acasă în lumina plăpândă a lumânării, privindu-se în tăcere şi plimbându-şi mintea prin anii grei ai Vechiului Testament când poporul aştepta cu ardoare venirea Salvatorului, luând aminte la cuvintele atâtor profeţi. L-au aşteptat ei şi îl aşteptăm şi noi, situaţi pe cealaltă parte a timpului în raport cu Mesia. Mă dispun şi eu pentru aşteptare. Au trecut repede lunile de la ultimul Crăciun. Va fi mai frumos anul acesta? Îl voi simţi altfel pe Pruncul Isus? I-am văzut pe copilaşi cântând în seara asta. Ce stare mirifică mi-au infuzat! Ce ar fi acest timp fără ei! Ei nu trebuie să facă nimic deosebit. E de-ajuns să fie acolo, să cânte cum cântă ei şi să zâmbească! Cât pot fi de scumpi! Acolo unde-s ei, e deja sărbătoare, pentru că ei răscolesc în noi nostalgia copilului de demult. Am aprins lumânarea şi mi-am propus să zăbovesc cu gândurile în săptămâna ce urmează la tot ceea ce îngreunează simţirea bucuriilor simple din viaţa mea, la tot apanajul inutil de lucruri care ma plasează pe note şi stări diferite faţă de cele cu-adevărat plăcute sufletului meu. 

     Îmi doresc şi doresc fiecărui cititor al acestor rânduri Advent plin de binecuvântare! 

   

Sunt alegător. Deci, mă pronunţ!

  Am câteva postări pe acest blog. Sunt postări menite, cum spuneam în articolul introductiv, să pună pe gânduri, să inducă reflecţii edificatoare, să informeze şi să edifice spiritual. Intenţia este deci aceasta. Ce să caute atunci un articol cu o tentă politică? În unii s-ar naşte numaidecât întrebarea uzuală: de ce să se bage preotul în politică? Răspunde fiecare ce vrea. Eu vreau de la bun început să mă fac clar cu o distinţie: una este să faci politică şi alta este să exprimi o opinie politică. Poate că cineva se grăbeşte să citească peste rânduri ca să se lămurească de un lucru: ăsta e cu Ponta sau cu Iohannis?

    Scriu nu pentru a satisface o curiozitate. Ci pentru a face o sesizare şi pentru a deplânge o situaţie inadmisibilă. Nu am formaţie de politician şi nici nu vreau să am. Nu caut să mă exprim cât mai politic, adoptând ştiu eu ce sintagme sau expresii. Nu simt nevoia să completez "profilul meu profesional" cu un asemenea domeniu. Aş vrea să deplâng, şi eu ca mulţi alţii, maniera în care s-a desfăşurat campania electorală. Ar trebui să mă privească? Sub un anumit aspect, desigur. Şi mă motivez. 

     Faptul de a fi manipulat deranjează pe toată lumea. Rectific. Pe acea lume în stare să-şi dea seama că este manipulată. Pe mine gândul că aş fi manipulat mă înfurie. Simt că cineva mă devalorizează. Mă materializează în interesul lui. Mă dezonorează. Manipularea este o amară ofensă adusă demnităţii mele, pe care cineva mi-o formulează pe o partitură de cuvinte mai mult sau mai puţin atrăgătoare. Cum să mă considere cineva achiziţionabil sau vandabil? Cum să accept aşa ceva?

     Chiar nu voiam să scriu nimic legat de alegeri, De ar fi rămas politicienii în curtea lor! Însă ei n-au rămas, şi în mod direct sau indirect au intrat şi în curtea mea, iar eu am dreptul să mă pronunţ. De câţiva ani în străinătate, am putut să văd cum au loc alegerile, cum reuseşc să se prezinte candidaţii. Citind articolul de azi din ziarul local, Kleine Zeitung, despre alegerile în România, m-a cuprins un sentiment de jenă. Nu e un sentiment în premieră! Mă gândesc că l-au citit mulţi şi iarăşi s-au lămurit cu noi: o adevărată mascaradă, unde, pentru că e mascaradă, nu e loc de bun simţ, de respect, de vocabular elegant. Mai rău decât atât: nu e loc de adevăr. 

     Cât de greu ne este să întrezărim adevărul în vorbăriile politicienilor! Îl are cel care vorbeşte puţin? Sau cel care combină frazele în mod profesional? Cel care combate belicos? Sau cel care doar se apără? De ce ne este interzis accesul la adevărul politic, economic, juridic? De ce...? Întrebări aruncate în vânt şi purtate spre nicăieri. 

      Să fiu concret, că n-are sens să mă lungesc. Nu mi-a plăcut campania electorală mai ales sub un anumit aspect care, vreau să cred, mă vizează şi pe mine: implicarea religiei şi a apartenenţei religioase. Cum să-l înţeleg pe Ponta? Aud că în unele sate şi comunităţi catolice el este distribuit ca o iconiţă alături de Papa Francisc. S-a dus la Roma şi probabil i s-a făcut o fotografie cu el. E alături de un om mare. Îl onorează. Da, premierul ţării mele pozează cu Papa. Ce poate fi rău? Însă alăturarea imaginilor e făcută în scop electoral. Şi cu asta nu pot fi de-acord! 

    Deja la primul tur de scrutin văd numele lui Arsenie Boca, un duvohnic cu renume, pe o foaie, în josul ei: Votaţi Ponta Preşedinte!, iar între ele prezicarea că icoana a fost sfinţită. Rămân stupefiat. Cum să se admită aşa o alăturare? Nu sunt cele două nume din lumi diferite? Situaţia escaladează: episcopi ortodcşi (există material video clar cu cel de la Satu Mare şi Maramuseş) îndeamnă credincioşii să meargă la vot şi să voteze cu un creştin-ortodox. Ca şi cum bieţilor nu le-a fost de-ajuns referinţa, le spune şi numele creştinului-ortodox: Victor Ponta. Ortodoxia intră în scenă cu totul. Lângă o rugăciune cu Paisie Aghiorătul apare îndemnul la a-l vota pe creştinul-ortodox. Candidatul se validează cu ajutorul apartenenţei la credinţă. Ponta, în contrast cu Iohannis, face cruce ortodoxă, e ortodox şi de aceea singurul valabil, de care ţara are nevoie! Şi dacă Iohannis ar fi fost catolic?!? Cum aş fi digerat luările de poziţie ale Bisericii Ortodoxe? Cu ce calificative s-ar fi ales confesiunea mea? Pe de o parte propagandă prin incluziune: Ponta ne uneşte! Pe de altă parte discriminare confesională. Unde este coerenţa de gândire? Unde este verticalitatea? De ce deodată e importantă credinţa candidatului? De ce altă credinţă decât cea ortodoxă e deodată incompatibilă cu funcţia de preşedinte? De ce recurgerea la această formă de manipulare? Cum să-mi dozez sila pe care o simt vizavi de comportamentul multor preoţi ortodocşi? Cum să nu le fie ruşine pentru amestecul nepermis de sacru, profan, politic, parvenitism pe una şi aceeaşi foiţă? Cum să înţeleg acest tip de propagandă electorală? Ce-mi poate spune despre candidatul pentru care se face aşa ceva dacă le gândesc, prin extensie, la alte domenii din activitatea şi personalitatea lui? 

    Aş vrea să fiu în stare să fac portretul celor doi într-un mod obiectiv. Nici un post TV nu m-a ajutat realmente în această direcţie. Mi-aş fi dorit să le pot analiza orientările politice de viitor. Mi-aş fi dorit să-i văd cu o listă de lucruri pentru care se scuză. E clar că în România lucrurile merg prost! Cine şi cum va schimba direcţia de mişcare? M-aş bucura ca mâine oamenii să voteze cu conştiinţa că săvârşesc un act liber, în afara oricărei forme de manipulare. Nu vreau amestec de credinţă, de Dumnezeu, de religie. Şi asta nu pentru că nu vreau credinţă, Dumnezeu, religie, ci pentru că mi-e silă de cei care le instrumentalizează. Pentru ei, acestea nu sunt valori, ci mijloace. Pentru ei, eu nu sunt un scop în sine, ci un mijloc. 

    Aceste rânduri nu sunt o invitaţie la a vota cu cineva anume. Aş fi putut să le postezi şi mâine seară la ora asta. Critica scrisă cu privire la manipulare e valabilă şi după alegeri! 

 

Celor plecaţi dintre noi, le dorim odihnă şi lumină!

     Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi! 2 Noiembrie este o zi a introspecţiei şi a reculegerii. Ne facem timp ca să călcăm pe aleile cimitirelor, să privim în jos, să privim în sus şi să ne spunem în şoaptă şi apăsat, ca nu cumva să uităm vreodată: Memento mori! Aminteşte-ţi că vei muri! Cuvintele mi le spun mie însumi, nu bunicii de lângă mine, nu celui care a lăsat în urmă 80 de ani, nu celui şubrezit în trupul său. Pământul este cel care îmi va primi trupul neînsufleţit, pentru ca treptat să nu mai rămână nimic din el. Când rostesc acest gând, simt cu tărie că eu sunt mai mult decât trupul meu, decât ceea ce văd cu ochii mei de carne la mine, şi-mi vine atunci să nutresc un dor: dorul după Cer! 

     O plimbare printre morminte mi-o doresc netulburată de nici un cuvânt, de nici o vorbă pământească inutilă. Câte din vorbele noastre devin deodată zadarnice doar pentru că suntem în cimitir! În absenţa oricărei articulaţii aş simţi curgerea implacabilă a clipei în care mă aflu, a acestei clipe din viaţa mea, a celei care îi urmează şi tot aşa. E o tăcere netulburată în jurul meu. Nici un zgomot, nici o durere, nici un eveniment nu mai pare să sensibilizeze într-un fel pe vreunul din locuitorii cimitirului. Ei dorm în pace. După truda vieţii lor, şi-au câştigat acest drept. Ei sunt ai noştri şi noi suntem ai lor. Firul vieţii lor pe marea axă a timpului l-a precedat pe al nostru. Primul scâncet din viaţa de aici, primii paşi pe suprafaţa pământului sunt deja în negura trecutului de care nu-şi mai aduce aminte nimeni.

      În prezenţa celor care nu mai sunt, în preajma mormintelor lor, se stârneşte în suflet cea mai profundă meditaţie asupra vieţii. A-ţi gândi viaţa din perspectiva capătului ei, a morţii, şi nu din perspectiva prezentului, în imediata vecinătate a acelora care sunt dincolo...ce beneficiu enorm! 

      Paşii mă poartă în cimitir pentru că am speranţe dincolo de moarte. Mă simt în comuniune cu cei care au plecat şi ştiu sigur că într-o zi le voi urma şi eu. Pentru ei încep să fac o rugăciune pe care vreau să o audă Cel a cărui îndurare este nesfârşită. Milei lui îi recomand pe cei care aşteaptă fericirea deplină din casa sa. Închei cu dorinţa de a ne revedea dincolo în patria iubirii atotcuprinzătoare a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. 

Odihna veşnică dă-o lor, Doamne, 

Şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor!

Să se odihnească în pace.

Amin

    Câteva poze din cimintirul parohiei Weiz...

  

Cu gândul la cerul sfinţilor!

      I-aş cere lui Dumnezeu astăzi un favor, luând în calcul că intenţia mea i-ar putea apărea drept o cutezanţă neadecvată! Îndrăzneala, Doamne, mila ta mi-o scuze! I-aş cere să mă lase să trag o fugă până-n cer şi, într-o suflare (m-aş mulţumi şi cu atât!) să-mi dea voie să-i văd pe sfinţi în luminile cereşti cu care îi învăluie gloria sa dumnezeiască. Venind înapoi din acest scurtcircuit celest, exact la masa acestui birou, aş începe să scriu altfel, fără a sta pe gânduri şi a tot cumpăni ce cuvinte ar fi mai potrivite pentru descrierea lor, a sfinţilor. Sau, dimpotrivă, cu tastele sub degetele mele, aş simţi, neputincios, că nu mai pot să scriu nimic, nici măcar un rând, blocat în extazul acelei fulgurant moment pe care mi l-ar fi dat Dumnezeu drept cadou neasemuit. Dar pentru că o asemenea pre-gustare (acel pre este o particulă ce sugerează speranţa a ceea ce va să fie, şi nu prezumţia că va fi neapărat aşa!) nu-mi este oferită, îmi rămâne să încep să scriu epigonic despre ceea ce în fond nu cunosc nimic! Îmi imaginez că ne-ar ajuta enorm, pe toţi, favorul de a avea chiar şi numai pentru o secundică priveliştea fericirii sfinţilor în cer. Mă gândesc că am deveni pe dată tânjitori neobosiţi, împătimiţi incurabili după dincolo, sfâşiaţi de dor după fericirea celor de acolo, declasând şi dispreţuind pe dată ofertele voluptoase ale vieţii pământeşti! Mă mai gândesc că ne-am raporta altfel la oameni, la lucruri, la noi înşine! Ne-am iubi altfel, am trăi gândind şi simţind altfel, aşteptându-ne moartea surâzători, ştiind prea bine că ea, stimata, ne deschide poarta spre...Totul. 

       E ziua Tuturor Sfinţilor! Ce sărbătoare minunată! Te plimbi cu mintea şi cu inima de la un sfânt la altul, te copleşeşti de tot felul de admiraţii, te gândeşti la cei care nu sunt trecuţi cu numele nicăieri, dar pe care Dumnezeu îi are înscrişi în memoria sa, pentru veşnicie. Atâţia sfinţi se desfată deja în bucuriile cereşti pe care orice sforţare din partea noastră de a ni le imagina este zadarnică. Cum să fie oare fericirea lor? Ne-ar putea ajuta pe pământ ceva, ca să avem măcar o palidă idee? Mă gândesc că ar fi o singură realitate: Iubirea. Ce poate fi mai sublim pe acest pământ decât sentimentul că eşti iubit şi că, pe linie de consecvenţă, iubeşti? Iubirea este Ireductibilul. Adică toate se reduc la ea. Dar ea nu se mai reduce la nimic. Ar fi vreunul prin cer, fără să o fi simţit şi trăit în această viaţă? Nu cred. Îmi vine în minte sf. Tereza a Pruncului Isus. Tot îşi căuta vocaţia în Biserică şi nu ştia unde să se plaseze. Era deja în mănăstire, dar voia mai mult. Greşit! Tereza voia Totul! Şi la un moment, ca într-o explozie de bucurie, exclamă: în inima Bisericii eu voi fi iubirea! Tereza a ţintit în esenţă nu în detalii! 

     Sfântul! Formulă optimă a oricăruia dintre noi. O atingem? Astăzi îi admirăm pe cei care au întruchipat această formulă. Au trecut prin slăbiciuni, păcate, căderi. Cerul le-a oferit iarăşi şi iarăşi haruri, pentru că niciodată nu s-au săturat să i le ceară. Au mers sigur după principiul: don't give up! Nu contează că e greu, că ai să mai cazi, că nu vei avea dispoziţii favorabile! Nu renunţa! 

       Reţetă pentru a fi sfânt? În evanghelie se găseşte reţeta, iar fiecare sfânt a personalizat-o cum a putut mai bine! Ce creativitate! Ce conlucrare cu harul lui Dumnezeu! Ce perseverenţă! Au avut deja şansa să-şi spună: a meritat totul! Eu nu ştiu cum spunem noi. Astăzi ne facem datoria să-i lăudăm, să-i cântăm, să ne bucurăm şi să-i rugăm să ne însoţească pe cale. Că-i mai mică, că-i mai lungă, nu contează! Să ne fie alături! Dumnezeu sigur îi lasă, numai noi să-i vrem! 

     Toţi sfinţii şi sfintele lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi, ca să avem şi noi loc în luminile dumnezeirii în care vă strălucesc chipurile. Amin. 

Cerul e dorul meu!