joi, 30 ianuarie 2014

Afară ninge liniştit...




   Nu! Nu-mi doream să treacă iarna, fără să văd căderea fulgilor de zăpadă pe pământ. Simţeam că e o lipsă esenţială în tabloul ei. Îi lipsea nu doar o nuanţă, ci efectiv culoarea, care de data aceasta nu era un simplu accident, ca la Aristotel, ci era substanţa ei. Altfel tradus, fără zăpadă, culoarea albă a zăpezii, iarna aceasta nu ar fi avut dreptul să-şi revendice decât calendaristic numele de iarnă. Într-una din cărţile lui, (cred că Jurnalul de la Tescani) Andrei Pleşu spunea că lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui tânăr e acela de a fi lipsit de capacitatea de a admira. Aceasta, cred eu, nu e însuşită în şcoală sau prin formare intelectuală, ci îngrijită să nu se piardă. Căci ea ne este tututor pre-dată! Şcoala şi ştiinţa nu ar avea altă menire mai înalţă decât să contribuie la sporul capacităţii de admiraţie din fiecare copil, din fiecare matur! 
     Pe cine nu îmbucură prima căderea a fulgilor de zăpadă?! Cine nu are sensaţia unei binecuvântări gratuite care coboară lin din înălţimi pentru a îmbrăca totul în alb? Cine nu se face, în taină, pe nesimţite, prietenul de bucurie al copiilor, în ochii cărora sclipeşte magia întâlnirii cu zăpada, poate cu prima zăpada a vieţii lor? Îţi doreşti să saluţi apariţia fulgilor ieşind în calea lor şi să te laşi captivat de jocul pe care îl regizează prin văzduh. Îţi ridici privirea şi chipul, şi vezi o mulţime imensă care se grăbeşte să întâlnească pământul. Dacă nu în timpul zilei, în mod sigur în ceasul serii, în raza unei lumini, fenomenul este fascinant. Te uiţi în sus şi te simţi învăluit de o imensitate care coboară abundent şi nesfârşit pe tine: pe fruntea, pe ochii, pe mâinile tale. Te simţi copleşit! Tăcerea din jurul tău îţi mijloceşte dezlipirea de pământ. Vrei să parcurgi printre fulgi drumul pe care l-au străbătut ei până la tine, să prinzi deodată aripi şi să zbori până la locul din care începe căderea lor tandră; vrei să vezi cum s-au format cristalele lor, cum s-au desprins unele de altele; vrei să ştii ce le face să se aştearnă atât de uniform pe pământ, atingând tandru orice lucru, fără ca să deranjeze câtuşi de puţin pe vreunul. 
     Sentimentul pe care mi-l induce căderea fulgilor de nea nu e comparabil cu cel pe care îl trăiesc atunci când stau în bătaia picăturilor de ploaie. Nu pot să privesc ploaia în faţă, să-i degust căderea peste mine. De regulă, mă feresc din calea ei, știind că mă poate și afecta. Nu știu ce aș spune despre ceață. Ea încă nu mi-a livrat nici un sentiment suprafiresc. Mai degrabă certitudinea unei opacităţi care marchează orice cunoaştere pe care o posed, chiar şi pe cea de sine. Zăpada, în schimb, poate veni spre mine cu un efect anesteziant, liniştitor. Ea îmi poate purta gândul spre o realitate unde nu va mai exista zbaterea continuă pe firul nenumăratelor nuanţe de gri pe care se situează viaţa mea. Îmi poate da speranţa într-un alb absolut, pe care îl înţeleg ca pe o lumină în razele căreia obscurităţile şi întunecimile mele efectiv pălesc şi se dizolvă. 
    Toate aceste gânduri își pierd aproape orice semnificație dacă cineva îndrăznește să le pună faţă în faţă cu informările meteo, cu avertizările de cod galben, de drumuri înzăpezite, autovehicule pierdute prin nămeți. Ce ar mai rămâne din "zăpada mea", din străile mele, din transcendenţa pe care ea mi-o mediază? Am convingerea însă că sentimentele mele nu sunt doar ale mele, că zăpada peste oricine ar cădea ar produce gânduri ca cele de mai sus sau similiare lor. Să ningă aşadar, să coboare fulgii peste mine, înălţându-mă din lumea mea, purtându-mă în visare, în lumină, în tandreţe, în linişte... 







duminică, 26 ianuarie 2014

Convertirea gândirii





      Isus s-a întors în Galileia după ce a fost botezat. Acolo s-a auzit prima oara mesajul lui: convertiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!" Termenul grec folosit pentru convertire este "metanoia", ceea ce în traducere imediată înseamnă regândire. Rădăcina oricărei convertiri este în gândire. Cum s-ar putea schimba deprinderile proaste, obiceiurile vicioase fără schimbarea gândirii despre ele? Cum s-ar putea expedia din noi concepţiile proaspte fără formatarea gândirii? Răsucirea în direcţie pozitivă a gândirii aduce cu sine transformarea vieţii. În cazul celor două perechi de apostoli, transformarea a fost radicală. Isus îi surpinde la locul de muncă, în miezul cotidianului, nu la rugăciune. Nu trebuie să ne gândim că există locuri şi stări privilegiate pentru irumperea harului, pentru trecerea lui Dumnezeu prin viaţa noastră. Sau să credem că suntem conectaţi la divinitate doar când ne adâncim în vreo meditaţie grea, în liniştea intactă unei biserici. Dumnezeu nu se limitează într-atât!
     Convertirea la care cheamă Isus îşi găseşte exemplificarea în atitudinea celor 4 ucenici: Petru, Andrei, Ioan şi Iacob. Evanghelistul Matei are grijă să specifice promptitudinea răspunsului lor: ei lasă toate şi merg după Isus. Nu ştim ce a fost în capul lor, dar un lucru e clar: şi-au regândit viaţa în modul cel mai radical şi imediat şi au făcut din acea întâlnire cu Isus un moment capital în edificiul existenţei lor pământeşti. Unii pun pe seama naivităţii şi imaturităţii purtarea acestor pescari simpli. Cum să acţionezi aşa dintr-o bucată, fără să stai şi să calculezi, fără să chibzuieşti în amănunt alegerea pe care o faci? Cum să mergi aşa deodată după un străin? Cum să laşi pur şi simplu toate? Din perspectiva pur omenească, greu credibil. Dar ea nu e singura perspectivă. Trebuie că Isus a venit spre ei cu o privire pătrunzătoare, cu o rezonanţă aparte în cuvinte, cu o expresie cuceritoare, cu o forţă divină, căreia cei patru, bărbaţi în toate firea, nu i-au rezistat. Şi aşa s-au convertit.
     Spuneam că termenul convertire înseamnă etimologic regândire. Ce ar trebui să regândim în viaţa noastră? La care idei ar trebui să arătăm flexibilitate? Care din obiceiurile noastre ar trebui re-gândite, ca să arate altfel sau ca să nu mai fie? Ce ar trebui să lăsăm cu totul în urmă, în trecutul existenţei noastre? Invitaţia lui Isus: convertiţi-vă, se referă la schimbări existenţiale, ca în cazul ucenicilor, dar şi la multe alte mici transformări pe care trebuie să le efectuăm în capitalul comportamentului nostru. Să ne ajute harul divin!

duminică, 19 ianuarie 2014

Cine este Isus Cristos?






      Despre nici o personalitate a Antichităţii nu s-a vorbit mai mult decât despre Isus Cristos. Numele acesta a suscitat interes în toate perioadele istoriei de după naşterea lui! E adevărat, din partea istoriografiei timpului în care a trăit, informaţiile sunt puţine. Însă ulterior, scrierile despre el au curs într-o avalanşa pe care n-a mai oprit-o nimeni. De ce nu se vorbeşte astăzi mai mult despre Augustus, împăratul în timpul căruia s-a născut? Doar era neîntrecut în glorie în acea vreme! Sau despre Cicero, marele orator contemporan cu Isus? Sau despre Seneca, a cărui notorietate era mare mai ales datorită multelor scrieri pe care le-a lăsat? Isus era departe fizic de centrul lumii de atunci, Roma. Însă a ajuns repede în centrul atenţiei ei şi de atunci nu a fost surclasat de nimeni! Isus continuă să fie fascinant şi astăzi. Despre el vorbesc milioane de oameni. În toate felurile, pentru că el nu încape în nicio categorie precisă. În numele lui şi în prezenţa lui reală se oficiază întâlniri mondiale, celebrări sacre. Îl abordează minţile înalte, îl invocă tot felul de oameni, îl predau părinţii copiilor lor. Şi doar au fost mulţi care şi-au investit toate energiile în eradicarea lui completă din istorie. Peste numele acestora s-a aşezat groasa negură, iar amintirea lor n-o mai cinsteşte nimeni. De ce Isus este invincibil? De ce atâta rezistenţă pe parcursul atâtor veacuri? De ce este el interminabil oricât de mult s-ar vorbi despre El? Cum să-l califici şi în ce definiţie să-l cuprinzi? Care să fie domeniul din care să te inspiri pentru a întocmi identitatea lui? Să te ajute antropologia? Sau istoria? Sau arheologia? Sau sociologia? Sau mitologia? Sau filozofia? Sau teologia?  
    Mă ridică în picoare şi mă înfioară plăcut sfârşitul evangheliei din această duminică: "Eu am văzut şi dau mărturie că el este Fiul lui Dumnezeu". Ceea ce citesc în aceste câteva cuvinte, este revelaţie în stare pură. Isus este Fiul lui Dumnezeu! Simt că rostesc cu luciditate absolută ceva ce nu înţeleg şi nici nu voi înţelege vreodată cu inteligenţa pe care o am. Îmi vine în minte replica pe care Isus i-a dat-o lui Simon Petru: "...nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri". Isus Cristos nu este numai Omul; el nu este numai Dumnezeul. El este Dumnezeul-Om. Toată inteligenţa discursivă şi intuitivă ascunsă într-un om, să fie el şi geniu, păleşte înaintea acestei afirmaţii simple, însă ca nicio alta mai profundă. Iar eu, fără multe sforţări zadarnice, consimt adevărului ei. Cine îmi spune mie cine este Isus? De unde extrag adevărul despre identitatea lui? Eu, unul, nu voi căuta în multe cărţi, nu voi studia multe cursuri, nu voi cerceta multe istorii, ci voi consimţi cuminte şi cu obedienţa raţiunii şi a voinţei mărturiei date de Ioan: "El este Fiul lui Dumnezeu". Pentru toate celelalte, dacă voi investi timp, va fi pentru a cunoaşte tot ceea ce El, în această identitate, a făcut în istoria mea, a oamenilor, a Bisericii şi a lumii.
      Aşadar, cum să-mi explic altfel că Isus este şi astăzi actual, că el nu expiră, că nu are timpuri sau locuri favorabile, că este inepuizabil, că este adevărul, că este compatibil oricărui om, că este de o natură cu mine şi de o natură cu Dumnezeu, dacă nu asumându-mi în credinţă această declaraţie-revelaţie: Isus este Fiul lui Dumnezeu?
       
 
 
 
 
 

duminică, 12 ianuarie 2014

Ce face botezul în viaţa noastră?







      Sărbătoarea Botezului Domnului încheie timpul liturgic al Crăciunului. Pe Isus îl vedem astăzi amestecat cu mulţimea, înaintând încet, ca un necunoscut, spre Botezător. La vederea lui, Ioan se arată contrariat. La fel ca el atunci, şi astăzi întreabă mulţi de ce Isus a primit botezul, din moment ce el era fără de păcat. Răspunsul îl dau deja Sfinţii Părinţi şi el este valabil şi astăzi: din solidaritate cu noi păcătoşii. Evangheliştii descriu revelarea Sfintei Treimi la momentul botezului lui Isus: Tatăl în voce, Duhul Sfânt în porumbel şi Fiul în persoana lui Isus din Nazaret.
     Botezul lui Isus este prilejul potrivit de a face memoria botezului nostru. Subestimăm des valoarea acestui sacrament, însă demnitatea noastră creştină nu cunoaşte altă rădăcină. Vorbind de celelalte sacramente, e ca atunci când vorbeşti descriptiv despre toate componentele unei case, lăsând în umbră fundamentul ei. Pe de altă parte, cred că nici nu suntem în stare să descriem toate beneficiile pe care ni le dobândim prin acest sacrament: înmormântaţi cu Cristos, renăscuţi la viaţa nouă a harului, moştenitor ai Împărăţiei cereşti, copii ai Bisericii, sunt toate gânduri de o profunzime spirituală greu explorabilă. Botezul pe care l-am primit ne dă marea şansă să fim în această viaţă metafizici. Adică să trăim în interiorul unei lumi fizice cu înţelegeri, simţiri şi activităţi meta-fizice, superioare a ceea ce este strict fizic. Ce trist să-ți facă cineva remarca: "Tu n-ai nimic metafizic în viaţa ta!" Vedem un lucru ca toţi ceilalţi oameni, dar îl percepem atlfel pentru că ţine de noi şi de spiritualitatea noastră să-l resemnificăm. Priveşti o floare şi te poţi rezuma doar la a-i descrie proprietăţile şi la a-i inspira parfumul. Însă poţi trece la o simţire metafizică a ei, contemplând-o ca pe o minusculă dezvăluire a infinitei fantezii creatoare a lui Dumnezeu, gândindu-te că în fond nimeni nu ar putea crea nici măcar o singură floare, identică cu cea dinaintea ochilor tăi. Floarea este pentru tine revelarea a ceva din frumuseţea dumnezeirii. O vezi într-o semnificaţie care este dincolo de fizicul ei. Intri într-o biserică şi nu te comporţi ca un turist care priveşte îndelung ansamblul, admirând calitatea picturilor, compoziţia cromatică, tehnicile folosite în arhitectură. Ţie biserica îşi spune ceva care este dincolo de arătarea ei fizică, iar certitudinea aceasta îţi livrează o stare metafizică: te plasezi nu în interiorul unor pereţi, ci în comuniunea tainică a lui Dumnezeu.  
    Botezul îţi cere să-i vezi pe ceilalţi oameni mai mult decât apar ei la prima vedere: ca pe nişte fraţi în Cristos; îţi cere să conferi lucrurilor pur pământești o valoare instrumentală în drumul tău prin timp spre veşnicie; îţi cere să te plasezi cu unele dorinţe chiar de pe acum dincolo de această viață. Exigențele botezului nu sunt chiar ușoare. Sfânta Treime vrea să fie și în viața noastră.
   Suntem botezaţi! Ne bucurăm astăzi de această demnitate suprafirească, de renăscuţi în Dumnezeu. Îi arătăm astăzi recunoştinţă lui Dumnezeu şi-l rugăm să locuiască în viaţa noastră.

luni, 6 ianuarie 2014

În rând cu magii pentru a ne închina...






    E sărbătoarea Epifaniei Domnului. Înaintea Pruncului divin ajung magi veniți din depărtare ca să i se închine și să-i ofere daruri: aur, tămâie și smirnă. Ascultăm cu plăcere în fiecare an fragmentul din evanghelia după sfântul Matei, care relatează apariția magilor în Ierusalim, cu precizarea de o finețe narativă aparte: "Auzind acest lucru, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalim împreună cu el" (Mt 2,3). Apariţia unor străini de seamă într-o cetate avea pe atunci cu singuranţă un cu totul alt impact decât în timpurile noastre. Ei veneau cu o întrebare îngrijorătoare. Nu-i interesa regele care ocupa deja tronul de la Ierusalim. Acesta era mic şi neînsemnat în comparaţie cu Cel care se născuse de curând. Mic şi neînsemnat  era Irod deja în raport cu Împăratul care domnea pe atunci peste tot Împeriul Roman, Augustus, pentru care Israelul, luat în ansamblu, nu era decât o minusculă provincie romană îndepărtată de centrul ei, Roma. În realitate, Isus, noul Rege, nu era concurentul niciunuia dintre ei. Motive de îngrijorare nu trebuiau să existe. Înaintea lui, începând cu genunchii magilor, aveau să se plece alte milioane şi milioane de genunchi, nu din supunere oarbă, ci din iubire pentru un Dumnezeu-Om în fața căruia se simțeam ca nicăieri iubiți și fericiți.
 
     Magii ajung până la urmă la destinația pentru care au bătut cale lungă. Ceea ce în sfârșit vedeau înaintea ochilor era ceea ce își imaginaseră acasă și pe tot parcursul călătoriei? Erau așteptări împlinite? Evanghelistul Matei ne spune că da. Înaintea Celui aflat în grija maternă și iubitoare a Mariei, ei și-au plecat genunchii! Pe micuțul Isus l-au adorat și lui i-au oferit daruri. S-au comportat ca în fața unui rege de tipul căruia pământul n-a mai cunoscut și nu va mai cunoaște, pentru că Isus este unic!
   Îi văd pe magi întrând cu toată reverența de care puteau să dea dovadă niște oameni înțelepți, la locul unde era Isus. Era o mică procesiune. Însă procesiunea lor nu s-a terminat cu ultimul dintre ei. În fața Regelui regilor au urmat mulți alți oameni de-a lungul istoriei, așa încât procesiunea a căpătat cu trecerea vremurilor proporții imense. Oameni din popoare, rase și culturi diferite curg în peregrinarea lor spre Isus. Și spune-se că a venit și o femeie, iar altceva mai bun n-a găsit să-i ofere decât iubirea ei, despre care spunea cu sinceritate că era puțină și nedesăvârșită. Bucuros s-a arătat Pruncul de cadoul ei. Iar ei i-a urmat un bărbat care a vrut să-și plătească neîncrederile în oameni și în Dumnezeu cu încrederea necondiționată în Isus. I-ar Isus i-a zâmbit recunoscător, făcându-l pe om să-nţeleagă că nimerise bine cadoul. Ba mult după aceea a venit și un bogat și i-a mărturisit Pruncului că oamenii îl cred bogat, însă numai el știe în ce sărăcie interioară zace, și ca este dispus să facă un schimb, renunțând la multe din bogățiile lui materiale, pentru a-și simți sufletul primenit cu bogăţii spirituale. Cu drag a primit Pruncul gândul şi intenţia lui. Au venit mai apoi oameni și oameni, fiecare dispus să ofere ceva. Și acest șir neîntrerupt nu s-a întrerupt de fapt niciodată, iar el ajunge și la mine și la tine. Şi asta fiindcă povestea celor care îi oferă lui Isus daruri nu vrea să se termine la alții. Ea vrea cu ardoare să mă vadă și pe mine înscris în firul ei, și pe tine și pe cei cărora le mai faci recomandări. Că doar Isus este al nostru, al tuturor, și ne vrea pe toți. Epifania lui o lăudăm astăzi și înaintea lui ne plecăm genunchii. Amin


Secvenţă din filmul "Isus din Nazaret", în regia lui Franco Zeffirelli: Vizita Magilor.


Binecunoscutul colind românesc: Trei crai de la răsărit, în interpretarea lui Ştefan Hruşcă.
 

duminică, 5 ianuarie 2014

Cuvintele noastre și Cuvântul divin






      Prologul evangheliei sfântului Ioan ne-a fost citit în ziua de Crăciun, la Liturghia din timpul zilei şi astăzi, iarăşi, în a doua duminică a Crăciunului. De ce această repetiţie? Nu am explicaţii de natură liturgică. În noaptea de Crăciun ne-am bucurat să ascultăm relatarea naşterii lui Isus, aşa cum a avut ea loc în istorie şi cum ne-a prezentat-o evanghelistul Luca: îngeri care cântă, păstori invitaţi să-i facă în toiul nopţii o vizită Pruncului, ieslea şi scutecele, Maria şi Iosif alături de Noul-Născut. Era frumos! Cât de plăcut ne stăruiau ochii pe figurinele care alcătuiau cadrul naşterii lui Isus! Privind-le, ne pierdeam în tot felul de imaginaţii şi visări. Astăzi, evanghelia ne forţează parcă să îndrăznim o altă formă de a privi venirea Pruncului în lume. Ioan vrea să ne însuşim privirea lui meta-istorică. În căutarea originii divinului Mântuitor, ni se recomandă să nu ne rezumăm în a şti doar date despre iesle, Bethleem şi păstori. Începutul pentru Ioan nu e aici, ci mult înainte. Înaintea oricărei istorii, înaintea oricărei creaţii. În veşnicia de nepătruns a lui Dumnezeu. Acolo a fost mai întâi Cuvântul. Am putea crede că Ioan vrea să ne scrie o filosofie grea, o teologie înaltă, greu digerabilă minţii noastre. Pe de altă parte, dacă ne-am dispensa de prologul lui, n-am avea adevărata cunoaştere a identităţii lui Isus. De aceea, credem şi mărturisim că în acest Cuvânt era lumina şi viaţa oamenilor, şi că tot ceea ce este creat a fost creat întru el.
    Mie mai ales ar trebui să-mi placă acest pasaj din evanghelia sfântului Ioan. Titlul blogului meu, "cuvinte întru Cuvânt" îşi găseşte explicaţia tocmai aici. Cuvântul scris cu majusculă e doar unul şi el e de fapt Logosul, Raţiunea, Înţelepciunea lui Dumnezeu. Ce ar trebui să fie cuvintele noastre dacă nu reflecţii, oglindiri ale acestui Cuvânt divin? Forţa cuvintelor noastre este incontestabilă. Şi acest lucru e valabil în ambele direcţii: a binelui şi a răului. Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, este prin excelenţă creator (toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există, Ioan 1,3). Însă nici cuvintelor noastre nu am putea să le contestăm capacitatea creatoare , nu la nivel material, ci la nivel spiritual! Câte pasaje din Biblie ori texte scrise de oameni sfinți, de oameni spirituali, ori fragmente din literatura universală, ori reflecții, meditații sau eseuri, n-au declanșat în noi adevărate desfătări spirituale, plăceri lăuntrice cu care plăcerile simțurilor nici nu se pot măsura!
     Ascultând prologul lui Ioan, ne-am putea gândi evaluativ la vocabularul pe care îl folosim, la criteriile de a ne selecta și introduce noi cuvinte în vorbire, la forța edificatoare a cuvintelor noastre. Eu îmi doresc mult ca toate cuvintele scrise pe acest blog să fie...cuvinte întru Cuvânt!