Compliment de la Isus

către un centurion roman

   Ceea ce ne smulge admiraţia la evanghelia de astăzi nu este minunea vindecării unui sclav, ci credinţa unui centurion pe care Isus nu ezită să o complimenteze. Isus a fost fără îndoială un om de cuvânt, dar şi unul de acţiune. Totuşi, ideea de fond a evangheliei ar vrea să dea prioritate cuvântului. El vrea să se deplaseze, să meargă la faţa locului şi să săvârşească o vindecare printr-un contact nemijlocit cu slujitorul bolnav. Centurionul îşi cunoaşte bine poziţia şi menirea. Şi mai ales nevrednicia! Îşi cunoaşte şi identitatea în mijlocului unui popor care nu era al său. Isus Cristos era un iudeu, era al iudeilor, în timp ce el era roman. Însă un roman de excepţie! Episodul debutează cu medierea pe care un grup de bătrâni evrei o fac în numele lui. Ideea că evreii trăiau sub stăpânirea romană, continuu în vecinătatea milimetrică a vârfului de lance, la limita suportabilităţii se dovedeşte după lectura acestei relatări evanghelice o prejudecată ieftină. Romanii nu erau exterminatori. Ordinea publică şi controlul administraţiei erau principii fundamentale. Pentru religie şi tradiţii locale, ei ştiau să arate multă toleranţă. Centuriorul, ajutând la construirea unei sinagogi, îşi depăşeşte cu mult sfera obligaţiilor care îi revin într-o atare calitate, şi de aici şi simpatia pe care o câştigă în Cafarnaum.  

    Fineţea lui ne apare exemplară, iar cuvintele pe care le foloseşte vizavi de intervenţia lui Isus, memorabile. Nu puteau fi decât preluate de liturghie şi parafrazate în forma pe care o rostim la fiecare celebrare euharistică: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu..."

    Cititorul evangheliei de astăzi nu rămâne fixat neapărat pe miracolul vindecării, pe ultima constatare, cum că sclavul se vindecase, ci pe complimentul formulat de Isus. Să fii complimentat de însuși Fiul lui Dumnezeu, nu pentru bravuri militare, nu pentru rezultate profesionale, ci pentru credință. În tot Israelul nu găsise, ceea ce a aflat la un păgân: o credinţă căreia îi ajunge autoritatea cuvântului. În calitate de centurion, cunoştea el însuşi puterea cuvântului şi forţa care se ascunde în el, mai ales atunci când este rostit din partea unei autorităţi.

    Credibilitatea pe care ţi-o oferă cineva plecând de la cuvintele pe care le rosteşti, este un semn clar de onoare. "E un om de cuvânt" este un compliment scump. Pentru centurion, Isus a fost un om de cuvânt. Isus spune şi se face. În cazul nostru, îi spunem cuvinte şi de multe ori rămânem doar cu ele. Lucrul de care ne-am putea acuza înaintea acestui centurion este că de x-ori am rămas la nivelul cuvintelor. El ne este o pildă, iar cuvintele lui o plăcută împrospătare a credinţei noastre.