Cristos a înviat!

Un Paşte plin de lumina Domnului înviat!

    Să ne bucurăm în Domnul

şi să cântăm glorioasa Înviere a lui Isus Cristos

din morţi cu inimile noastre!

Ieşirea lui din mormânt
a adus mântuirea sufletelor noastre
şi speranţa vieţii veşnice.

Ce ar putea să umbrească bucuria noastră,
astăzi când Cristos, Paştele nostru a înviat?

Să repetăm cu glasuri voioase acest adevăr
pe care nicio ştiinţă şi nicio raţiune nu l-a învins!

Să tresăltăm în bucurie pentru credinţa
pe care o avem şi prin care proclamăm că

Isus este Învierea şi Viaţa!

     Tuturor celor care treceţi cu privirea pe filele acestui blog: prieteni, cunoscuţi, oameni de departe şi de aproape, creştini de aceeaşi simţire, vă doresc un Paşte umplut de lumina Domnului înviat! Inimile cât mai sus, privirea cât mai senină, cuvintele cât mai înălţătoare, gândurile cât mai nobile, sentimentele cât mai calde!

În aşteptarea Învierii...

În pragul vigiliei pascale



    Îmi vin în minte cuvintele ultimei staţiuni din varianta tradiţională a Căii sfintei Crucii: "trupul lui Cristos aşteaptă trei zile în mormânt clipa învierii sale". În tăcerea acestei zile aşteptăm cu toţi intonarea solemnă şi glorioasă rezervată acestei nopţi: Cristos a înviat! În tăcerea acestei zile, pregătim solemna sărbătoare a Paştelui. Ne pregătim spiritual pentru marea trecere. Mă gândesc fulgurant la creştinii de pretutindeni, la Biserica răspândită pe toată suprafaţa pământului, la culorile, obiceiurile, cântările, riturile atât de variante pe care le uneşte un element comun, aceeaşi veste bună, o unică speranţă, o neclintită credinţă, un adevăr nezdruncinat, o lumină divină: Învierea Domnului nostru Isus Cristos.

    Stăruim în Sâmbăta Mare încă în condiţia noastră muritoare, meditând la şederea lui Isus în mormânt, aşteptând să explodăm în această noapte într-o exaltare spirituală răsunătoare, strămutaţi în adevărul care ne aşteaptă după trecerea din această viaţă. Nu suntem ai pământului! Nu vom fi sortiţi lui! Dumnezeul nostru ne vrea pentru viaţa veşnică. Moartea nu are asupra noastră ultimul cuvânt! Ea este o condiţie pasageră!

      Împreună cu toţi creştini stăruim în aşteptarea bucuriei pascale, a veştii celei bune, că Domnul nostru Isus Cristos a călcat cu moartea pe moarte şi ne-a adus Viaţa!

     Tuturor vă doresc, acolo unde sunteţi, celebrări solemne şi pline de glorie, suflete inundate de cântare şi laudă, mulţumire, şi exaltare pentru gloria celui înviat: Mântuitorul nostru, Isus.

     Coboară încetişor noaptea. E Noaptea Învierii...Noaptea luminată...Noaptea victoriei luminii asupra întunericului. S-o întâmpinăm cu luare aminte şi cu suflete deschise larg pentru privirea Luminii!

El a murit pentru noi! (Vinerea Mare)

Iată Omul!
-să privim la cel străpuns-

    Este Vinerea Mare. O zi grea, învăluită în reculegere şi tăcere. Gândurile ne poartă pe dealul Golgotei, iar ochii ne rămân ţintuiţi pe lemnul crucii, pe care atârnă, între cer şi pământ, Fiul lui Dumnezeu. "Iată lemnul crucii pe care a atârnat mântuirea lumii - Veniţi să ne închinăm!" Urmărim ultimele zvâcniri ale celui răstignit, ultimele contracţii şi respiraţii, vedem cum viaţa i se stinge uşor. Răstignitul este opera mâinilor noastre. Rătăcirile, păcatele şi răutăţile noastre sunt materia din care îi este alcătuită crucea. Noi l-am răstignit pe Isus Cristos. În faţa crucii, stăm adânciţi în noi înşine. Cum de am fost în stare de aşa ceva? De ce am încărcat pe conştiinţele noastre atâta fărădelege? De ce ne-am însoţit atât de mult cu păcatul? Crucea înfiptă în inima pământul este realizarea noastră, rezultatul cele mai mari conlucrări. Cine ar îndrăzni să susţină lipsa oricărei contribuţii la confecţionarea ei? Cine ar putea să recunoască că nicio părticea din greutatea ei nu-i aparţine? În Vinerea Mare, Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu a fost înecat în suferinţă, suspin şi agonie, a fost redus la...tăcere. A murit pentru noi!

       Ne perindăm prin faţa Crucii. Stăruim înaintea celui care de la înălţimea ei îşi coboară privirea spre noi şi rămânem uimiţi să simţim că din privirea lui nu putem citim nimic altceva decât iubire. Crucea este lucrarea noastră, taina ei însă este necuprinsă. Cum am putea să plecăm dinaintea ei? Unde să ne refugiem ca să n-o mai vedem în cruzimea ei? Unde altundeva să găsim concentrată atâta iubire? Ne-am purtat cu Dumnezeu ca nişte nevrednici, iar el s-a văzut provocat să ne facă demonstraţia unei neînchipuite iubiri. 

       Înaintea Crucii îmi plec genunchii, ştiind că în această poziţie ajung la cea mai mare înălţime a mea. Cine m-ar putea ridica mai sus decât o face crucea?  Îmi plec astăzi întreaga fiinţă, împreună cu atâtea milioane de creştini, ca să învăţ de la cel despre care Pilat a spus: Iată omul!, cum să fiu om. Îmi plec inima şi sufletul în adoraţie. Acolo pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu a murit pentru mine. Nu este acesta un adevăr copleşitor? Nu este aceasta o realitate în stare să-mi zguduie întreaga existenţă? Fiul lui Dumnezeu s-a jertfit pentru mine. Gândurile îmi rămân pe dealul Golgotei, acolo unde veşnicia a irupt în timp pentru câteva clipe, şi cuget în inima mea că într-o Vinere a acestei istorii, a murit pe cruce Fiul lui Dumnezeu, şi că el a murit şi astăzi pentru mine ca eu să trăiesc din moartea lui.      

Eu şi preoţia mea!

Mulţumesc Domnului pentru darul preoţiei!

Pentru inima unui preot, Joia Sfântă este o zi privilegiată. Ea nu se poate derula normal, ca oricare altă zi, deoarece ei îi sunt rezervate clipe speciale de har. Cadrul Cinei de Taină se actualizează şi, în spirit, te apropii de Isus Cristos împreună cu toţi confraţii din lumea întreagă ca să-l auzi spunând: „Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea mea.”(Lc 22,14). Această zi nu e una uşoară, ci, dimpotrivă, una grea, care te pune pe gânduri, pe gândurile cele mai importante ale existenţei tale, şi te-ndeamnă să te inclini asupra trecutului tău şi să-ţi recapitulezi toată istoria vieţii. Cu privirea adâncită în fiinţa ta, îţi spui în gând sau în şoaptă, aşa încât numai Dumnezeu să te poată auzi: Sunt preot! Şi parcă nu-ţi ajunge să-ţi spui numai o dată, şi vrei sa reiei cuvintele şi să ţi le repeţi, simţind că ceea ce este incontestabil cu privire la tine, preoţia, nu-ţi este pe deplin înţeles nici măcar ţie. Sunt preot…Sunt mulţi în lumea asta preoţi şi eu sunt printre ei. Cuvinte precum: Domnul m-a ales din sânul mamei mele; mergeţi în toată lumea; nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi; pe voi v-am numit prieteni; m-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus, vin cu putere în prim-planul minţii mele şi-mi cer reflecţie.

E mare vocaţia mea în comparaţie cu mine. Şi, paradoxal, e cuprinsă în mine. În cadrul limitat şi sărac al fiinţei mele îşi găseşte expresia şi îşi arată toată grandoarea. Prin ceea ce trăiesc, prin sentimentele, emoţiile şi afectele mele se exteriorizează, atunci când sunt cu mine şi cu singurătăţile mele; când îi las pe ceilalţi să aibă parte din viaţa mea şi când eu mă inserez în vieţile atâtor oameni.

În fiecare an intru în biserică pentru a concelebra sf. Liturghie a Crismei cu o emoţie rezervată doar acelui ceas. Împreună cu ceilalţi confraţi îmbrăcaţi în haină albă, păşesc tot mai aproape de Domnul şi Învăţătorul nostru. Ca înţeleşi deja între noi, numai din priviri, ştim cu toţii, fără să trebuiască să ne-o spunem, că El ne-a chemat pe fiecare în parte şi că suntem ai lui. Aşa o demnitate mă onorează mai mult decât orice altceva pe lumea asta. În sinea mea, mă simt inundat de o mândrie incomunicabilă, pe care trebuie să o păstrez discret doar pentru mine. Cu o luciditate proaspătă îmi confirm: m-a chemat şi pe mine! Fără să mi-o spună nimeni, am ştiut de la bun început din motive pe care nu mi le pot încă explica, că nu mă înşel. El este cel căruia îi slujesc! În faţa lui îmi plec genunchii şi altarul pe care celebrez sfânta Liturghie primeşte sărutul meu în fiecare zi. El, Isus Cristos, Domnul şi Regele inimii mele, le merită pe toate acestea. Îmi vin în minte cuvintele psalmistului: Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut? Pe măsura a ceea ce mi-a dat el, nu voi putea să-i dau eu niciodată. M-a ales pentru el ca să mă trimită pentru ceilalţi. Va exista în mine mereu un loc pentru care eu voi fi străin de lumea aceasta; ceva care va trebuie să rămână în contradicţie cu lumea, ca să continui să rămân cu-adevărat preot. În munca mea, în sacrificiile mele, în tot ceea ce pot să dăruiesc, în atitudinile mele eu voi fi între oameni, voi fi al lor, voi fi pentru ei. Şi aşa voi putea să vorbesc despre Dumnezeu, despre Isus, să-l explic oamenilor, să-l celebrez, să-l fac viu în inimile lor, să-i iau apărarea, să pledez pentru cauza lui, să nu las să-i fie denigrată imaginea de eventuali inşi care şi-ar bate joc de el.

Urechile mele aud ca în fiecare an întrebările din ziua hirotonirii. Le percep cu fiecare an ce trece altfel. Îmi cunosc putinţele şi mai ales neputinţele. Unele experienţe, slăbiciuni mă fac să suspin. Sigur au fost aşteptări de la preotul ce sunt, pe care le-am înşelat. Au fost ceasuri de încercare pentru care era binevenită o putere de decizie şi o rezistenţă mai pronunţată. În faţa tainelor celebrate a lipsit pietatea şi trăirea corespunzătoare. Mă gândesc retrospectiv şi recapitulativ. Isus ştia că n-am să excelez; ştia că voi fi departe de o ţinută ireproşabilă. Ştia cu ce materie umană are de-a face, cui i se încredinţează şi pe cine alege să conteze. Cu toate acestea, a vrut să fiu preot. Preoţia nu este sacramentul oamenilor sculptaţi din trăsături doar pozitive; ea nu e dată acelor firi în care sunt concentrate numai valori. Şoapta chemării nu trece neapărat pe lângă talente şi elite umane. Ce mister e vocaţia asta! Ce mister rămân criteriile divine de selecţie!

Reînnoiesc promisiunile. Vreau mai departe. Şi-mi doresc să vreau în fiecare an de Joia Sfântă, toată viaţa mea, cu o convingere şi o încredere crescândă, dar şi cu omniprezenta conştiinţă a nevredniciei mele. Cele două întrebări adresate în predica din Joia Sfântă a anului trecut, de către PS Petru Gherghel rămân adevărate: „Cum vom putea oare celebra şi repeta cina prezenţei sale spunând: Acesta este trupul meu, noi cei care avem o fire atât de înclinată spre păcat?” şi iarăşi: „Cum vom putea oare, noi care avem un sânge viciat, amestecat cu patimi şi plin cu atracţii lumeşti, să spunem: Acesta este sângele meu?” Voi putea, îndrăznesc că continui, pentru că Isus trebuie că mă vrea mai departe. Cine pe lumea asta m-ar putea valorifica mai bine decât el? Cu ce altceva aş schimba preoţia şi în ce alt lucru de sub cer aş putea găsi o valoare identică cu a ei? Ce ofertă mai mare decât cea a lui Isus mi s-ar mai putea face?

Este ziua Preoţiei. Ziua vocaţiei mele. Mă umplu de bucurie şi de recunoştinţă la adresa cerului, înaintea Duhului Sfânt, în faţa lui Cristos, în atotcuprinderea milostivă a Tatălui. Pe toată întinderea sufletului meu domneşte seninătatea. Înlăuntrul meu îi zâmbesc cu gratitudine Preacuratei Fecioarei Maria, Mama cerească a oricărui preot. Iar eu rămân pe gânduri, pe gânduri alese şi-mi tot repet ca să-nţeleg ce sunt şi ca să-nţeleg că până la urmă nu înţeleg cu totul: Sunt preot!
(articol publicat anul trecut!)

 

 

 

Iuda - misterul unuia dintre noi

Trădarea lui Isus

  

    În seara Cinei de Taină, Isus dezvăluie în faţa ucenicilor săi că unul dintre ei îl va trăda. Iuda este unul dintre cele mai controversate destine pământeşti. Cuvintele pe care evanghelia ni le relatează cu privire la personalitatea lui sunt cutremurătoare. În mozaicul pătimirii lui Isus, prezenţa lui Iuda este nefastă. De la trădarea lui Iuda, orice trădător este un Iuda. Istoria l-a văzut printre cei condamnaţi, asupra cărora infinita milostivire a lui Dumnezeu a fost zadarnică. Istoria recentă îl disculpă, recunoscându-i contribuţia decisivă în condamnarea şi, deci, moartea lui Isus, ca mijloc de mântuire a noastră a tuturor. Iuda rămâne un personaj care deschide (fără să închidă vreodată într-o soluţie definitivă) problema milostivirii divine, a mântuirii universale şi a predestinaţiei individuale. A trebuit să existe trădarea lui Iuda? S-a condiţionat Dumnezeu pe sine, în trimiterea la moarte a Fiului său, folosindu-se de păcatul unui om? N-a putut Dumnezeu altfel decât prin trădarea lui Iuda? A acţionat Iuda în mod liber? Până unde a mers lucrarea diavolului în sufletul şi în conştiinţa sa? 

        În interiorul Săptămânii Sfinte, în două zile succesive, marţi şi miercuri, ne este înfăţişată figura tragică a acestui apostol, aşa cum este relatată în evangheliile lui Ioan şi Matei. În atmosfera deosebit de intimă a Cinei celei de Taină, Isus însuşi, "tulburat în duh" (Ioan 13,21), demască intenţia trădătorului. Ceilalţi apostoli reacţionează complet debusolaţi. Nu înţeleg nimic din cuvintele lui Isus, care se abţine să dea în vileag numele apostolului care urma să-l vândă, însă lasă totuşi să se subînţeleagă prin indicii clare, care este identitatea lui. Perplexitatea învăluie încăperea, iar ucenicii se manifestă dezorientaţi şi întristaţi. Momentul este de o tensiune maximă. După relatarea lui Matei, Iuda, deja împărtăşit, îndrăzneşte întrebarea: "Oare eu să fiu, Învăţătorule?" (Matei 26,25). Răspunsul scurt al lui Isus spulberă orice îndoială şi frământare în rândul celorlalţi: "Tu eşti!". Din moment ce aranjamentul lui Iuda era clar, iar vânzarea deja fixată, de ce această întrebare din partea lui? Ieşise dintre inimă sinceră sau mai degrabă dintr-una perfidă? Pe de altă parte, ce vrea să spună evanghelistul Ioan când notează că, "după acea îmbucătură, a intrat Satana în el"? (Ioan13,27). Greu se pot însuma toate aceste detalii fără a simţi o anumită înfiorare cu privire la gravitatea uluitoare a cuvintelor şi a gesturilor care se derulează. Declaraţia lui Isus vine şi ea ca o explozie de enigmă în urma căreia rămâne o tăcere încremenită şi înfricoşătoare: "vai de omul acela prin care Fiul Omului este vândut" (Matei 26,24).

      Cum am putea să-l înţelegem pe Iuda? Cum să ne explicăm destinul lui? Cum să îi evaluăm acţiunile şi gândirea? Sunt întrebări care nasc discuţii interminabile, cu păreri care sfârşesc în fundături, care gravitează în jurul aceloraşi idei reciproc contradictorii. Cred că Iuda rămâne până la capăt o enigmă. Gestul lui, luat individual, este şi rămâne blamabil, inacceptabil şi culpabil. El l-a trădat pe Învăţătorul său. Trădarea în sine este un rău cu mult mai insuportabil decât răul venit din partea unui duşman. El doare cu atât mai mult cu cât vine din partea unui prieten (pe voi v-am numit prieteni, spune Isus!). Gândind în ansamblul pătimirii lui Isus, de data aceasta din perspectiva lui Isus, avem o lecţie importantă: Mântuitorul nostru a vrut să asume şi să suporte în pătimirea sa până şi păcatul trădării. L-a acceptat fără să caute să-l zdrobească, ca să ne înveţe că trebuie să ne asumăm nu doar suferinţele fizice, dar şi pe cele sufleteşti care sunt mult mai amare şi mai greu suportabile. Cine nu ar fi de acord cu acest adevăr?

     Nu cred că trebuie să stăruim mult şi să ne adâncim în sofisticate şi complicate abordări pentru elucidarea cazului lui Iuda, care, din punctul meu de vedere, păstrează o aură misterioasă în definitiv neelucidabilă.Trădarea lui Iuda a avut caracterul ei unic, însă ea s-a mai verificat la atâţia oameni, în diferite alte forme. Iuda nu a fost exclus niciodată din raza milostivire lui Dumnezeu. În faţa trădării lui, îndurarea lui Dumnezeu nu s-a aflat în faţa unei limite insurmontabile. Din ce ni s-a relatat, pe el, altfel decât în cazul lui Petru, nu l-a mai întâlnit privirea lui Isus. Când a ieşit era noapte, şi nu ni se mai spune că s-a mai făcut lumină pentru el. Să-l fi înţeles Iuda pe Isus până la capăt? Să fi priceput că mântuirea lui nu are conotaţii politice? Să fi contat pentru el decisiv acea sumă de treizeci de arginţi, încât să recurgă la o aşa josnică trădare?   

      Din filmul lui Franco Zeffirelli, Jesus of Nazareth, am reţinut multe scene, de o calitate artistică inegalabilă. Legat de Iuda, mi-a rămas fixată atenţia pe un avertisment pe care Isus, într-o tonalitate gravă, i-l face lui Iuda: "Iuda, deschideţi inima, şi nu mintea, deschideţi ochii şi inima!" (min. 2: 38). Cuvintele nu sunt din nicio evanghelie. Însă pentru noi şi pentru înţelegerea raportului nostru cu Dumnezeu sunt de o greutate, consider, colosală.  

   

    

     

Calea Crucii...pe zăpadă

Împreună, alături de Isus

      Astăzi a nins toată ziua. Şi norii încă nu s-au golit. Cum să nu fie de mirare din moment ce în timpul Crăciunului erau în repaus? Cu câteva săptămâni în urmă a fost trecut în programul parohiei Calea Sfintei Cruci în natură, într-un sătuleţ situat în mijlocul pădurilor, un fel de filială a parohiei. Vremea de afară a ridicat în mine un troian de scepticism cu privire la respectarea lui. Mă aşteptam să primesc un telefon din partea organizatoarei din sat, prin care să fiu informat că anul acesta nu mai are loc, că oamenii n-or să iasă din case, că e frig şi întuneric. Telefonul l-am primit, însă pentru a afla că programul se va respecta în ciuda vremii şi că dânsa se aşteaptă la o prezenţă mai redusă, dar totuşi considerabilă, de oameni. I-am răspuns, fără să implic seriozitate maximă în cuvintele mele, că va fi un eveniment de credinţă ceea ce se va întâmpla în sat în această seară. Brusc am început să fiu nedumerit cu privire la ora începerii: de ce tocmai ora 19.00? E şi frig, dar e pe deasupra şi întuneric. De ce aşa târziu?  Copiii erau şi mai devreme acasă, nu mai spun oamenii: nu-s industriaşi.

      Plec de acasă cu maşină. Nu uit să iau cu mine staţia şi microfonul, gândind în sinea mea că vor fi oricum inutile pentru puţinii temerari, însă fac cum mi se spune, şi, ajuns în faţa responsabilei cu organizarea, o întreb cu mirare, din ce motiv ora târzie. Îmi dezvăluie repede motivul: oamenii satului sunt ţărani (nu are nicio conotaţie peiorativă termenul!) şi începând cu orele 17.00 ei trebuie să-şi mulgă vacile! Răspunsul l-am întâmpinat cu un scurt blocaj verbal. Era simplu şi adevărat. Acum mergeam spre ei pe jos, prin zăpadă. Când am ajuns la locul adunării, am rămas uimit. Acolo aşteptau 50-60 de oameni, de toate vârstele. Un domn era pregătit cu chitara în mână, doi-trei cu lanterne, făclii; copiii erau instruiţi să citească textele de la staţiuni şi de la rugăciunea credincioşilor. Pe aceşti creştini, familiarizaţi cu pădurea, cu iarna şi cu natura în toate înfăţişările ei, pare să nu-i fi deranjat prea tare ce se întâmplă afară. Recunoşteau că nu e vreme de Calea Crucii, de Săptămână Mare, ci mai degrabă de Rorate, de Advent. Ne-am rugat împreună, am cântat, am recitat rozariul.       

   Eram silit să recunosc că în această seară în acel sat a avut loc realmente un eveniment de credinţă. Era sacrificiul mic adus în faţa marelui sacrificiu săvârşit de Isus pentru noi toţi; era un drum de credinţă pe care în această Săptămână Mare l-am străbătut împreună. Îi mulţumesc lui Isus pentru această seară, pentru toţi cei cu care m-am rugat şi am cântat. Reţin şi împărtăşesc ceea ce am citit astăzi undeva:

   A evita Crucea lui Isus e totuna cu a ocoli pe o stradă care este o fundătură!

Câteva imagini făcute de un fotograf neexperimentat, care se semnează pentru acest articol.     

      

Intrarea lui Isus în Ierusalim

 

 

Duminica Floriilor

   Începutul Săptămânii Sfinte, a Săptămânii Pătimirilor Domnului nostru Isus Cristos. Începutul ultimei săptămâni din viaţa lui pământească. Intrarea triumfală a lui Isus în cetatea sfântă a Ierusalimului. Liturgia acestor zile este cum nu se poate mai încărcată spiritual. Memorăm şi trăim spiritual suferinţele, patima, moartea şi învierea Celui care a urcat pe lemnul crucii pentru a ne mântui. Ne lăsăm introduşi în misterele centrale ale credinţei noastre creştine. Porţile Ierusalimului se deschid pentru noi toţi ca să intrăm cu osanale şi cântece în jurul Celui care păşeşte smerit pe spatele unui măgar. Din dispoziţia lui, aşa cum ne spune astăzi evanghelistul Luca, a fost ales măgarul pentru ca nimeni să nu îndrăznească să-l asemene pe Domnul slavei cu vreunul dintre conducătorii sau mai marii acestei lumi.

      Este triumful unei umilinţe care va culmina pe vârful Golgotei, atunci când va fi ridicat de la pământ, pentru ca toţi să poată privi la cel străpuns. Isus păşeşte înconjurat de un entuziasm exuberant, descătuşat. Mulţimile jubilează, aclamă cu urale pe Fiul lui David, pe Cel care vine în numele Domnului. Strigătele lor umplu cetatea Ierusalimului în care atâţia profeţi au intrat ca să fie ucişi. Acum sosise rândul lui, trimisul lui Dumnezeu. Ceasul despre care a spus în repetate rânduri că încă nu-i venise, era acum atât de aproape. Se puteau număra orele. Lumea întreagă părea să fie a lui. Merita aşa o primire solemnă şi fastuoasă. Cuvintele ucenicilor şi ale mulţumii i se potriveau. El era cel despre care se scrisese în cărţile profeţilor; el era aşteptarea tuturor patriarhilor şi a generaţiilor întregi de evrei, a tuturor celor care suspinau după un Mântuitor. El era împlinirea tuturor veacurilor, punctul central al întregii istorii. 

     A ştiut Ierusalimul pe cine primeşte în acea zi? cine este călare pe măgar? cine este Fiul lui David? Tânguirea lui Isus asupra cetăţii este cutremurătoare: "Ierusalime, Ierusalime, care omori profeţii şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine" (Lc 13,34), "dacă ai fi cunoscut în ziua aceasta calea spre pace! Acum însă este ascunsă pentru ochii tăi" (Lc 19,42). Şi acelaşi evanghelist spune că după ce Isus s-a apropiat de cetate, văzând-o, a plâns pentru ea (Lc 19,41). Drama cea mai mare pe care a cunoscut-o lumea noastră îşi găseşte prologul în episodul sărbătorit astăzi: intrarea triumfală lui Isus în Ierusalim. Caracterul contrastant al evenimentelor escaladează pe zi ce trece: Regele regilor şi măgarul, entuziasmul ucenicilor şi clocotul furiei fariseilor; Osana de astăzi şi strigătul de condamnare de peste câteva zile; fidelitatea câtorva şi trădarea multora. Isus este conştient pe deplin de misiunea sa şi ştie pentru ce intră în Ierusalim. Ce vibraţii a cunoscut inima lui de om, la gândul că a intrat de bunăvoie în Ierusalim, pentru ca numai peste câteva zile să fie supus la cele mai cumplite torturi şi batjocuri, chiar în interiorul acestei cetăţi? Amploarea evenimentelor este copleşitoare. 

    Astăzi intrăm şi noi împreună cu el în Ierusalim. Cu toate că este atât de greu şi ştim ce îl aşteaptă, nu ne eschivăm şi nu ne dorim nicicum să rămânem  în afara lui. Vrem să-l însoţim în ultimele lui zile, ştiind, cu toată ruşinea, că păcatul nostru l-a înălţat pe lemnul crud al crucii. Intrăm în cetatea Ierusalimului, cu glasuri pline de cântec. Nu putem tăcea, fără să nu fim grav acuzaţi de cuvântul Lui: "Vă spun, dacă aceştia vor tăcea, vor striga pietrele". Mergem pentru că vrem să murim şi noi pentru păcatele noastre! Cum vom putea oare să stăm duminica viitoare în lumina Învierii, dacă n-am parcurs cu el misterele pătimirii sale? Avem atâtea de învâţat de la el, de la cei care l-au însoţit pe calea crucii, şi astăzi chiar şi de măgarul pe care a mers călare. Sfântul Ambroziu spunea: "Învaţă de la măgar cum să-l porţi în spate pe Isus!"

     Ne aşteaptă o săptămână intensă. Ne propunem să nu o umplem cu ocupaţii inutile, neinspirate. Ne dorim ca momentele de tăcere să fie plecări rapide în căutarea lui Isus, în stăruirea cu el, în Betania, în sala Cinei de Taină, în Grădina Măslinilor şi în atâtea alte locuri. Ar fi aşa un mare regret să ne trezim la sfârşitul săptămânii că am trăit doar în afara noastră, cu ale noastre, împrăştiaţi în lucruri şi nu în noi înşine şi cu Isus.

    

 

 

     Vă doresc tuturor o Săptămână Sfântă în preajma lui Isus Cristos!  

 

Caiafa şi profeţia lui

 

El a murit pentru noi toţi



      În zilele premergătoare Paştelui, se citesc la sfânta Liturghie fragmente din Evanghelia după sfântul Ioan. În fiecare an resimt aceeaşi neputinţă de a pătrunde în sensul misterios al scrierii celei de-a patra evanghelii (Matei, Marcu, Luca, Ioan). Cu fiecare propoziţie care se aşază peste cea precedentă, greutatea dezlegării înţelesului general este în creştere nestăvilită, iar eu mă văd constrâns să sporesc în mine respectul şi pietatea pentru ceea ce este pur şi simplu revelaţie dumnezeiască. Isus este în dispută aprinsă cu iudeii, cu reprezentanţii acestora. El le vorbeşte despre atemporalitatea lui, cum că este înainte de a fi Abraham, şi nu poate trezi prin aceasta decât perplexitate şi nedumerire. Şi nu e numai atât: el le distruge templul şi doar în trei zile îl reface; el îl are pe Dumnezeu drept Tată şi îşi recunoaşte identitatea de fiinţă cu el (Eu şi cu Tatăl una suntem, Ioan 10,30); el este profetul, este Mesia, este Trupul şi Sângele, oferite tuturor ca hrană pentru viaţa veşnică; el este posedat de demon în optica ascultătorilor săi pentru că promite nemurirea şi se declară veşnic, cu toate că este atât de tânăr. Câtă dreptate trebuie să le dăm ucenicilor pentru cuvintele înregistrate tot de evanghelistul Ioan, la sfârşitul discursului euharistic din capitolul 6: "Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?!" (Ioan 6,60). Cine este până la urmă Isus? Ce să creadă iudeii despre el? Este el doar Profetul, sau şi Mesia? Este el într-adevăr Fiul Celui Preaînalt? Referindu-mă la firul relatărilor acestei evanghelii, spun doar că el este Cuvântul divin (cel din Prolog!) pe care nu-l pot exprima toate cuvintele noastre omeneşti lualte laolaltă.   

      Este într-adevăr greu cuvântul său, însă e unicul mântuitor pentru noi, singurul care ne înalţă sufletele la Dumnezeu, singurul pe care vom vrea să-l ascultăm şi anul următor şi în toţi ceilalţi ani ai vieţii noastre, mizând cu încredere pe constatarea făcută de Petru: "Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (Ioan 6,68). Titlul articolul meu însă nu vrea să focalizeze atenţia decât asupra a două versete, ba chiar asupra a trei, ascultate sau citite astăzi de către creştinii catolici, la liturghie sau în sferă privată, desprinse din capitoul 11 al aceleiaşi Evanghelii:

 

Unul dintre ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: "Voi nu pricepeţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru mulţime şi să nu piară tot neamul? Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el, ci fiindcă era mare preot în anul acela, a profeţit că Isus avea să moară pentru popor (Ioan 11,49-51).  

      

    Şi-a dat seama Caiafa de gravitatea şi valoarea cuvintelor pe care le rostea? Ştia el că din gura lui ieşise o profeţie care dezvăluia un adevăr central pentru credinţa noastră în Isus? Remarca făcută de marele preot în faţa unei audienţe distinse şi şcolite, familiare cu Sfânta Scriptură, cum că nu pricepe "nimic", nu are în acest context niciun iz de ofensă adusă "ignoranţei" colegilor săi de sinedriu, şi nici un aer de superioritate din partea sa. Se va vedea în versetul 51 că accentul nu cade pe inteligenţa ascuţită a lui Caiafa, nici pe nepriceperea arhiereilor şi fariseilor aflaţi în consiliu. Lui Caiafa îi este dat să rostească un adevăr care, de fapt, depăşeşte cu mult graniţele gândirii lui proprii. Ioan asigură pe orice cititor că afirmaţia marelui preot din acel an nu este de el. Caiafa, fără să-şi dea seama pe deplin de anvergura cuvintelor lui, a profeţit că Isus avea să moară pentru popor. Caiafa a priceput că este mai bine ca Unul să moară, însă din raţiuni strict politice: romanii, distrugerea templului şi a neamului. Ceea ce pentru el avea valenţe juridice şi sociale, pentru evanghelistul Ioan, avea caracterul unei profeţii.

       Profeţia pentru care gura lui s-a făcut portavoce, ascundea însă un adevăr mult mai mare, pentru care Caiafa era un simplu emiţător, un simplu instrument sonor în mâna lui Dumnezeu: Isus îşi dădea viaţa pentru poporul său, nu pentru ca să nu survină pieirea acestuia, ci pentru ca odată cu moartea lui să fie salvat de la pieirea (spirituală, nu politică!) în care era deja, şi, în consecinţă, să înceapă să aibă adevărata viaţă. Priceperea lui Caiafa ţintea o realitate politică, profeţia lui, în schimb, dezvăluia o realitate dumnezeiască: Isus a fost trimis ca Mântuitor ca să-şi dea viaţa pentru popor, pentru noi toţi. Acesta este un adevăr fundamental pentru credinţa noastră creştină!

      Cât de surprinzător poate lucra Dumnezeu în istorie şi ce nelimitate îi sunt modalităţile de a ne comunica adevărul său! Pune o profeţie în gură, însă nu dă şi înţelepciunea de a-i pătrunde înţelesul supralumesc! Caiafa nu este o figură agreată în tabloul pătimirii lui Isus. El a contribuit decisiv prin poziţia lui de lider la livrarea lui Isus în mâna guvernatorului roman. E de parte învinuitorilor. E împotriva lui Isus, militează pentru lichidarea lui, urmărind implicit "folosul" (cf. Ioan 11,49) propriu. Cu toate acestea, Dumnezeu îl alege tocmai pe el, pentru a transmite o profeţie şi un adevăr atât de relevant pentru înţelegerea întregii Biblii şi a credinţei creştine. Ioan evanghelistul va avea grijă să ne scrie în capitolele următoare că lui Isus nu i-a fost smulsă viaţa fără voia lui, că el nu a fost un simplu capturat din cauza răutăţii şi perfidiei fariseilor, ci că el singur şi-a dat-o pentru noi, în mod liber, dintr-o iubire venită nu din lumea noastră, ci din lumea lui Dumnezeu.

      Sub stratul gândurilor omeneşti exteriorizate de Caiafa, se ascunde gândul lui Dumnezeu, până la care el nu a ajuns cu mintea şi nici cu credinţa sa. Pentru privilegiul pe care noi îl avem, de a şti şi de a crede că mântuirea ne-a fost dată prin moartea lui Isus, trebuie să-i fim recunoscători lui Dumnezeu. În cazul în care vrem să observăm lucrurile doar într-o optică omenească, politică, atunci consimţim la ceea ce a priceput Caiafa, adica la priceperea lui politică. Acceptăm în schimb caracterul misterios şi divin al cuvintelor lui Isus şi ale evanghelistului,  atunci credem că afirmaţia lui Caiafa nu a fost spusă de la el.

      De la cine, atunci? De la Cel care atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca, oricine crede în el, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (cf. Ioan3,16).

   Împlinirea profeţiei lui Caiafa o vom trăi sacramental şi liturgic în săptămâna care se deschide mâine. Vine spre noi Săptămâna Mare şi Sfântă a Patimii, Morţii şi Învierii lui Isus, a marilor mistere ale credinţei noastre. Să ne dea Dumnezeu harul său ca să le trăim fiecare zi cu luare aminte la opera iubirii lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii!

 

   

         

   

Ziua Sfântului Iosif

Te, Joseph, celebrent

     În această zi gândurile mă poartă la Institutul Teologic Romano-Catolic "Sf. Iosif" din Iaşi, la capela plină de oaspeţi veniţi pentru a celebra hramul seminarului mare al diecezei, la studenţii anilor IV şi V, pregătiţi să primească cu emoţii ministerul lectoratului, respectiv acolitatului; la studentul care am fost între anii 1999-2006, la litania Sfântului Iosif pe care o cântam în fiecare seară, în latină, din care reţin cu plăcere invocaţia: "Terror demonum" (Groaza diavolilor); apoi la frumoasele cântece "iosefine" rezervate acestei luni, martie, la figura înduioşătoare a sfântului Iosif, la statuia lui din capela institutului, deasupra căreia erau cuvintele: "Ite ad Joseph" (Mergeţi la Iosif). Încep aceste rânduri cu o vădită nostalgie, cu un dor puternic de a mă alătura unui cor pentru a-i cânta sfântului Iosif: "Te, Joseph, celebrent" sau "Vir fidelis", sau "Patriarhule măreţe", sau alt cântec într-o tonalitate cât mai înaltă şi răsunătoare.   

       Fac un salt printre ani şi mă văd cu tinerii Acţiunii Catolice, al căror patron este acelaşi sfânt Iosif, şi las să-mi treacă prin minte toate clipele frumoase trăite împreună cu ei, gândindu-mă la felicitările care se trimiteau între membrii Acţiunii Catolice ai diferitelor parohii, la urările care se împărtăşeau cu ocazia acestei zile, la rugăciunile şi intenţiile speciale adresate Purtătorului de grijă al lui Isus şi al lor (!), la atmosfera de sărbătoare rezervată zilei sfântului Iosif. 

     Titlurile cu care este invocat sfântul Iosif sunt multe, evangheliile, în schimb, se prezintă sărace şi rezervate cu privire la el. Suntem nevoiţi să ne mulţumim cu o notă descriptivă sumară: "om drept", pe care o găsim la evanghelistul Matei. Însă avem voie să ne gândim şi să deducem multe calităţi umane şi spirituale care circumscriu şi definesc personalitatea soţului sfintei Fecioare Maria. Comparându-l cu alţi progatonişti ai Noului Testament, remarcabili prin cuvinte şi evenimente memorabile, sfântul Iosif este omul care lucrează din umbră. Nu cuvintele, ci acţiunile sunt cele care îl exprimă pe el. Este nevoit să parcurgă stări de tulburare şi nedumerire vizavi de logodnica sa, Maria. Planul lui Dumnezeu pare să fie mult peste măsura lui. Însă Iosif este încărcat cu multă docilitate şi obedienţă. Ia de soţie o fată deja însărcinată şi păstrează tăcerea, pentru că simte că evenimentele în care este inserat îl depăşesc de-a dreptul. Aşa cred că se explică şi tăcerea lui ubicuă. Nu se pierde în cuvinte, în cereri de explicaţii, în lămuriri îndelungi. El tace şi face. O ia pe Fecioara Maria de soţie, acceptă că ea a conceput prin intervenţia Duhului Sfânt, merge la Betleem, asistă la naşterea lui Isus, pleacă în Egipt la recomandarea îngerului, se întoarce la Nazaret, îşi trăieşte viaţa sub mantia simplităţii şi a tăcerii, în grija pentru Isus şi Maria. Unii l-ar putea critica pentru slăbiciunile lui bărbăteşti, alţii i-ar putea reproşa colosala "credulitate" arătată unui înger, însă noi, creştinii, îi lăudăm şi admirăm virtuţile şi calităţile umane pentru care el a fost preferatul lui Dumnezeu. Nu împărăţiile lumii, nu bogăţiile sau patrimoniile universale i-au fost încredinţate, ci două nestemate, două fiinţe plăpânde, două comori inestimabile: Isus şi Maria, împreună cu care el a format Sfânta Familie.

     Ce frumos să asişti la trezirea de dimineaţă a micuţului Isus, ce minunat să-l vezi cum începe să vorbească, să meargă, să se joace, să înveţe tot felul de lucruri omeneşti! Cât de minunat să fii tu acela care prin osteneala ta îi pregăteşti în fiecare zi masa copilului Isus şi îl înveţi lucrurile frumoase legate de viaţă, de educaţie, de lume! Cât de îmbietoare nu poate fi imaginea unei familii unite în rugăciunea de seară, în ascultarea poruncilor lui Dumnezeu! În această distribuţie dumnezeiesc de frumoasă, Iosif nu a avut un rol de culise, ci unul principal, pe o scenă care totuşi a rămas ascunsă acestei lumi. Erau prea fixaţi ochii Tatălui ceresc pe tot ceea ce se petrecea în viaţa de familie a Fiului său, alături de mama lui, Maria, şi de tatăl lui, Iosif, aşa încât să mai fi ajuns şi noi să privim îndeaproape spectacolul unei familii ideale.

    Pentru această onoare şi demnitate unică, de a fi Purtătorul de grijă al lui Iosif, noi îl cântăm, îl rugăm, îl venerăm şi-i cerem mijlocirea! Sfinte Iosife, învaţă-ne că în simplitatea vieţii cotidiene îşi face prezenţa Dumnezeu, cu harul şi cu iubirea sa! Învaţă-ne să acceptăm ceea ce nu înţelegem în viaţa noastră, iar peste toate faptele noastre să aşezăm mantia modestiei. Amin.        

      

Isus şi femeia adulteră

Reflecţia duminică

    O femeie prinsă în adulter este adusă înaintea lui Isus. Ceva mai bun nu i se putea întâmpla! Isus Cristos a fost admirabil pentru parabola pe care ne-a relatat-o duminica trecută. Din ea am înţeles cum este Tatăl lui, Dumnezeul nostru, atunci când e vorba de iertare şi reabilitare. Din episodul prezentat de evanghelistul Ioan în această duminică, înţelegem cum suntem noi, oamenii. Ce imensă deosebire! Câtă ruşine ar trebui să ne inunde sufletele! Cât de trist este spectacolul pe care îl vedem înaintea ochilor. Dar, totodată, cât de îmbucurător deznodământul! Fariseii sunt într-o continuă dispută cu Isus. Femeie prinsă în adulter este o nouă cursă întinsă lui Isus. Învăţătorul divin doar aparent este controlat de adversarii săi. În realitate, el acţionează mereu ca un suveran, într-o libertate absolută şi acest lucru se vede atât de bine în scena arestării lui, în grădina Ghetsemani. 

      Comportamentul lui este unul plin de mister şi de expresie divină. Ignorând parcă toată adunarea turmentată, începe să scrie pe pământ. Am dori mult să ştim ce a scris Isus. Tensiunea este crescândă, iar nerăbdarea mulţimii tot mai năvalnică. Timpul pe care Isus i-l acordase, era pentru examinarea propriei conştiinţe, lucru pe care nu l-au înţeles. Isus se ridică şi într-o propoziţie lansează lovitura de graţie asupra adunării înfuriate şi înţepenite în dorinţa de a aplica legea mozaică: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce primul!". Să arunce toţi laolaltă, era uşor. Să arunce fiecare, după testul propriei conştiinţe, era neînchipuit de greu. Adunarea se desface uşor. Bătrânii sunt primii care înţeleg să se retragă. Conştiinţa lor nu a putut să nu adune măcar un minim capital de păcate în toţi anii vieţii. Piatra nu-şi mai găseşte rostul în mâna niciunuia. 

      Din scena tumultuoasă se retrage fiecare cu tot cu păcatul său şi rămâne doar Isus înaintea femeii. Sfântul Augustin, reflectând asupra acestui pasaj, a spus că la sfârşit au mai rămas doar doi: cea vrednică de îndurare şi îndurarea însăşi. Mai frumos decât în limba română, şi mult mai sugestiv, în latină: misera et misericordia. Limba română traduce cuvântul latin misericordia cu îndurare. Însă de aici lipseşte ceea ce se ascunde în miezul cuvântului latin: cor, adică inimă. Misericordia este o stare lăuntrică de milă, în care întotdeuna este implicată inima. Misera întâlnește misericordia. Cu mintea, noi codificăm tot felul de legi, de prescripţii şi interdicţii. Sunt atenţi în aplicarea lor, în penalizarea corespunzătoare celor care se situează în afara lor. În schimb, cu inima, împărţim iertare, arătăm îngăduinţă, apropiem, reintregrăm. Cu ce expresie a feţei i-a răspuns femeia: "nimeni, Doamne"?

     Acest pasaj evanghelic este întotdeauna emoţionant şi scuturător. Nu facem noi o plăcere din preocuparea minuţioasă pentru păcatele altora? Nu ne arătăm zelul în a fi cât mai descriptivi cu defectele şi slăbiciunile celor de lângă noi? Isus ne dă o lecţie irezistibilă, care coboară peste conştiinţa noastră asemenea unei lovituri de ciocan. El nu lasă să se înţeleagă că păcatul femeii nu ar fi păcat. Însă învaţă, prin reacţia lui, că oricărui păcat i se poate fixa o dată a morţii, pentru ca să înceapă o nouă viaţă, una sub privirile ochilor iubitori şi iertători ai lui Dumnezeu, dives in misericordia, bogat în îndurare.    

Omilia Papei Francisc

 

 

 

 

Prima omilia a papei Francisc

în Capela Sixtină

 

 

   

    Mă bucur să postez prima omilia a Sfântului Părinte, Papa Francisc. Este rostită chiar în această dimineaţă. În 7 minute concentrează atenţia pe trei realităţi: a merge pe drum, a edifica, a mărturisi. Modul în care vorbeşte este viu şi direct, nu abundent în cuvinte şi fraze înalte, ci pătrunzător. Mărturia noastră, ne spune el, este despre un Cristos răstignit, gloria lui Cristos răstignit. Dacă nu-l mărturisim pe Cristos, devenim un ONG pios. În cazul în care a avut ceva scris, a preferat să vorbească totuşi liber. Că va vorbi în maniera asta directă, gravă şi pătrunzătoare, încă nu ştim. Efectul unei asemenea vorbiri convingătoare îl resimt puternic conştiinţa şi inima noastră.

Merită ascultat! 

 

 

 

 

PAPA FRANCISC

 

 

 

 

 

 

 

 

Habemus Papam!

 

 

 

 

 

 

     Cine s-ar fi gândit? Surpriza Duhului Sfânt. Avem un nou papă, cu un nume nemaiîntâlnit până acum pe scaunul lui Petru. Ne bucurăm pentru marea veste din această seară, împreună cu toţi catolicii de pe toate continentele şi mai ales cu cei din America Latină. Un iezuit îşi alege numele lui Francisc! Un nume frumos, un nume care poate să ascundă un întreg program pontifical. Ne-am rugat împreună cu el în seara aceasta şi el a vrut să ne rugăm cu el şi pentru el. Ne rămâne să ne bucurăm şi să-i urăm toată asistenţa Duhului Sfânt şi ocrotirea Maicii Preacurate! Cu bucurie, te salutăm, Sfinte Părinte!

 

 Victorii şi haruri nespuse, Bisericii tale, Tu dă-i! Păstrează-l pe Papa, Isuse!!!

 

 

 

Îmi doresc un papă...

Gânduri în prag de conclav

     În după-amiaza acestei zile are loc, după cum se ştie, conclavul pentru alegerea noului papă. Sunt înclinat să cred că în seara acestei zile încă nu vom auzi cuvintele: "annuntio vobis gaudium magnum", şi că deci acestui conclav îi va urma cel puţin încă unul. Mă însoţeşte în aceste ore un fel de tensiune interioară pe care o datorez sentimentului plăcut că fac parte din această Biserică şi o slujesc şi, în consecinţă, înfăţişarea interioară, dar şi exterioară a succesorului papei Benedict mă interesează direct şi nu doar adiacent. În 2005 am avut inspiraţia să pun pe bileţel, la rugămintea părintelui spiritual, adresată nouă seminariştilor, numele viitorului papă. Mi-am dorit de fapt ca el să se numească Benedict. Şi m-am bucurat enorm când am auzit că binecunoscutul cardinal Joseph Ratzinger îşi lua tocmai acest nume. Citisem despre el, era cunoscut de fapt tuturor, iar alegerea lui era parcă o confirmare a unor aşteptări destul de largi în Biserică.

      De data aceasta, urmăresc biografii, impresii, păreri. Presa fierbe. Suntem ţinuţi la curent cu evenimente ecleziastice de importanţă universală, şi totuşi miezul conclavului se petrece în cea mai mare taină. Acest lucru trezeşte un mare respect şi o veneraţie aparte pentru gravitatea conclavului. Numărul cardinalilor este de această dată mare. Între ei însă este Unul pe care ochii lui Dumnezeu l-au fixat deja şi pe care trebuie să-l confirme şi voturile cardinalilor. Pe prima pagina a ziarului local apare un chip blajin de doamnă vizibil în vârstă. Sunt curios asupra identităţii ei şi citesc sub fotografie: Eleonore Schönborn, mama cardinalului de Viena Christoph Schönborn. Ea se exprimă cu privire la fiul ei şi-şi doreşte ca pe umerii lui să nu cadă greaua responsabilitate care rezidă în slujirea papală. I se pare mult şi se arată grijulie pentru puterile fiului ei. M-a impresionat figura şi răspunsurile pe care le-a dat. Că va fi fiul ei sau nu, actualmente doar Dumnezeu ştie; în interval de zile, vom şti şi noi.

    Împreună cu toţi fii Bisericii, cer şi eu lumina Duhului Sfânt asupra cardinalilor electori. Nici nu ştiu ce aşteptări aş putea să am de la noul papă. În fondul sufletului meu, mă gândesc încă cu mult drag la papa Benedict. Însă îmi doresc ca noul papă să fie un om pe chipul căruia să se citească blândeţe, bunătate, simplitate şi umilinţă, astfel încât lumea să vadă că aceste calităţi sunt marca adevăratei puteri în Biserica lui Cristos. Îmi doresc ca zâmbetul lui să fie unul cald şi dătător de mângâiere. Am făcut referinţă imediată la aceste aspecte pentru că ele vor fi primele cu care vor lua contact ochii şi sufletul meu, atunci când va apărea la Lojă, pentru prima oară în postura de papă. Îmi mai doresc ca el să fie un om al cuvintelor profunde şi mişcătoare, al mesajelor care ating inimile şi care trezesc orientarea spre Dumnezeu, un adevărat învăţător şi explicator al Evangheliei pentru zilele şi timpurile noastre. Îmi doresc să îi văd des mâinile împreunate şi chipul învăluit într-o pietate de copil inocent. Îmi doresc să-l vestească pe Isus Cristos cu entuziasm şi cu o tonalitate deschisă, puternică, cuceritoare, ca pe Domnul divin pentru care şi întru care merită să trăieşti, să suferi, să te schimbi, să iubeşti şi să faci totul pentru a nu-l pierde. Îmi doresc să aibă o evlavie deosebită către Fecioara Maria şi rugăciuni frumoase la adresa ei. Îmi doresc ca în acţiunile lui să se vadă cât de nezdruncinat este adevărul credinţei creştine şi cât de vie prezenţa lui Isus. Îmi doresc ca el să nu aibă parte de suferinţele interne care l-au consumat pe predecesorul său, Benedict. Îmi doresc ca din sufletul lui să se reverse asupra întregii Biserici iubirea paternă şi infinită a Tatălui divin, ascultarea şi spiritul de sacrificiu al Fiului său şi farmecul darurilor Duhului Sfânt.

     Va începe peste câteva ore conclavul. Suntem în spirit împreună cu cardinalii, în rugăciune către Dumnezeu şi către Preacurata Fecioară Maria, Maica Bisericii. Să ne binecuvânteze Dumnezeu cu un papă după inima sa milostivă şi iubitoare. Ioan al XXIII-lea a fost supranumit papa bun, Ioan Paul I, surâsul lui Dumnezeu; Ioan Paul al II-lea, papa grande, Benedict a primit recent supranumele papa umil. Ne lăsăm surprinşi de ce fel de papă ne pregăteşte Dumnezeu de această dată.

Un tată avea doi fii

Parabola tatălui milostiv

 

 



      Aproape că nu există în evanghelii un text care să fie mai cunoscut, mai citit, mai jucat scenic, mai reprezentat pictural, mai îndrăgit şi mai iubit decât Parabola fiului risipitor sau a tatălui milostiv. Naraţiunea este impresionantă pentru că ne atinge nu doar mintea, ci mai ales inima. Ideea pe care Isus vrea s-o transmită ascultătorilor lui de atunci şi nouă celor de astăzi ar putea fi parafrazată în cuvintele: Uitaţi, cât de bun şi iubitor poate fi Dumnezeu, Tatăl meu! Admiraţi câtă bunătate se revarsă din cuvintele şi purtarea sa, cu câtă iubire îl copleşeşte pe cel care îi caută comuniunea!

    Parabola are o compoziţie tripartită. Fiul cel tânăr deschide acţiunea cu pretenţia ca tatăl să-i acorde partea de avere. Cererea i-a atras fiului cele mai aspre comentarii şi evaluări morale de-a lungul timpului. Pentru actul lui nu m-aş grăbi să-l consider un răzvrătit şi un mofturos; nu l-aş umple cu o critică aspră. Gestul lui bineînţeles că nu a produs nicio bucurie în inima tatălui, însă a fost acceptat ca atare. N-ar trebui să punem pe seama lui mai mult decât ne permite textul evanghelic în sine. Din punct de vedere juridic, avea dreptul să pretindă partea care i se cuvenea. Tatăl, fără nicio împotrivire, le-a împărţit averea, deci amândurora, însă cu diferenţa că fiul cel mic a transformat-o într-un bun transportabil, intrând în folosirea ei imediat, după cum i-au dictat capriciile şi plăcerile. Fiul nu este deja un păcătos pentru că pretinde averea. Însă el este indubitabil lipsit de înţelepciune când alege să plece într-o ţară îndepărtată şi să iasă astfel din raza de atenţie şi iubire a tatălui. Nu cred că atmosfera de acasă i-ar fi dat vreun motiv să se răzvrătească împotriva tatălui. Tatăl este, după cum se vede ulterior, prea bun, prea îngăduitor, prea cald la inimă, aşa încât fiul să-şi dorească să scape de o autoritate paternă dictatorială şi insuporbabilă. Plecarea lui de acasă o pun pe seama spiritului specific juvenil de aventură, de autonomie prematură, de independenţă absolută, prost înţeleasă. El voia să trăiască în afara oricărei ascultări, liber, însă cu o definiţie a libertăţii în forma: "fac ce vreau". Pe fondul acestei stări de imaturitate juvenilă (socotind faptul că era un single, el nu putea să aibă peste 20 de ani) fiul vrea să trăiască pe cont propriu, în toată autonomia. În figura fiului risipitor se pot regăsi astăzi mulţi tineri.

    În ţara îndepărtată, el trăieşte o viaţă pe care evanghelistul Luca se mulţumeşte s-o descrie cu un singur cuvânt: desfrânată. Cuvântul nu circumscrie numai latura sexuală a vieţii, deşi noi aşa îl înţelegem. Desfrânat poţi să fii şi în alte sensuri: cu privire la îmbrăcăminte, la mâncare, la băutură sau la alte pofte. De parcă n-ar fi fost destul că fiul nu mai avea nimic, la starea lui de lipsă s-a adăugat şi o foamete. Conjugate amândouă, l-au constrâns la o soluţie extremă: să se facă păzitor de porci. O degradare mai mare era greu de imaginat pentru un evreu. În compania porcilor era ipso facto (prin faptul în sine) un păcătos. Penibilul cât se poate de amar sau ridicolul usturător îl indică evanghelistul în precizarea pe care o face legată de mâncarea lui: el concurează cu porcii pentru hrană şi nu primeşte nici măcar hrana lor. Stăpânului îi erau pe semne mai importanţi porcii decât el.

     Până să auzim de mila tatălui, simţim noi înşine milă la vederea deplorabilei stări în care zace fiul. În acest ambient de mizerie materială şi morală, se petrece o răsucire interioară în el, o revoluţie psihologică şi spirituală. El îşi recapitulează trecutul, însă înainte de toate, el îşi vine în fire sau intră în sine însuşi. Momentul acesta de interiorizare este decisiv: este geneza întoarcerii lui la tatăl. Acum recunoaşte limpede gravitatea şi enormitatea păcatului său: el a păcătuit împotriva cerului şi împotriva tatălui, a trăit pentru trupul său şi deloc pentru sufletul său, a risipit ceea ce primise de acasă. Cu un discurs de pocăinţă bine pregătit porneşte spre casă. Ce drum anevoios a trebuit să parcurgă, câte sentimente şi gânduri nu l-au chinuit! 

     Acum intră în scenă tatăl care pare ieşit din minţi pentru felul în care se poartă. Nu se descotorosise de fiul său; nădejdea revederii lui nu-l părăsise niciodată. Îmi place detaliul din parabolă: "pe când era încă departe, tatăl l-a văzut". Nu a trebuit fiul să ajungă până în pragul uşii, să bată cu insistenţă. El este văzut încă de departe. De multe ori trebuie să se fi uitat tatăl pe drumul pe care venea acum fiul său acasă. Un alt detaliu e menit parcă să facă să ţâşnească în noi compasiunea şi înduioşarea: "i s-a făcut milă". Şi cum era să nu i se facă milă din moment ce îl vedea într-o stare aşa de jalnică pe însuşi fiul lui? Cuvântul original pentru milă are legătură cu măruntaiele omului. Mila e în acest sens o mişcare produsă la nivelul interior, al măruntaielor, şi nu un act cerebral, raţional. Tatăl este copleşit de milă şi în el creşte vulcanic bucuria. Nici nu aşteaptă să termine fiul cu mărturisirea. Acţiunea este vie şi într-o dinamică tot mai intensă. Verbele rostite de el curg în toate direcţiile: aduceţi, îmbrăcaţi-l, daţi-i, aduceţi viţelul, tăiaţi-l, să mâncăm şi să ne bucurăm. Slujitorii lui trebuie să grăbească transformarea exterioară a acestui fiu care în interiorul lui era altul decât cel care plecase de acasă. Toată casa se îmbracă în sărbătoare. 

    E adevărat, fiul cel mic a fost risipitor, însă tatăl lui a fost şi mai risipitor! Acest gând induce un torent de mângâiere în sufletul oricărui om. Tatăl divin e un risipitor neobosit în har, în iertare, în iubire, în reabilitare, în reconciliere. Cine ar putea să-l întreacă? Îi pasă mereu de comuniune, îşi doreşte cu nesaţ iubirea. Fiul a înţeles cu siguranţă că libertatea nu există atunci când "fac ce vreau", ci când ceea ce vrea Dumnezeu, vreau şi eu, vreau împreună şi în comuniune cu el.

    Simt o greutate în a comenta starea fiului mai mare. Să fie aşa pentru că de multe ori atitudinea lui şi-a găsit încorporarea în gesturile sau atitudinile mele? Deplâng în sinea mea încăpăţânarea lui de a intra. Fiul cel mare vrea să aibă şi să afirme dreptatea, în schimbul iubirii. A reuşit tatăl să-l convingă să intre? Scena a rămas deschisă. Pentru aceasta, rămân deschise şi gândurile mele cu privire la el. Convertirea fiului mic a fost un proces terminat, cea a fiului mai mare e încă în act. Aş vrea să cred că a intrat până la urmă. Mă bucur să cred că a intrat. Fiecare crede ce vrea. De un lucru ne face siguri parabola: tatăl e dispus să risipească iubire şi iertare mai departe. Numai să fim noi dispuşi să rămânem în comuniunea cu el sau să căutăm drumul spre casa lui.     

De ziua femeii...

...de ziua Mamei

     Tuturor femeilor şi mamelor le urez astăzi din inimă un călduros

La mulţi ani!

Orice mamă este o femeie

şi orice femeie este în fiinţa ei o mamă.

Îmi doresc ca pe chipul oricărei femei să se reflecte maternitatea exemplară şi eminentă a Fecioarei şi a Mamei lui Isus, Maria. 

Îmi doresc ca orice femeie să împărtăşească împreună cu Fecioara cerească bucuria de a fi fecioară,

şi tot cu ea, bucuria de a fi mamă.

În delicateţea şi slăbiciunea firii feminine 

un bărbat ajunge să recunoască cu timpul că se ascund resurse interminabile de putere care fac ca orice bărbat puternic să fie...puternic.

Îmi doresc ca Domnul să binecuvânteze orice femeie prin mijlocirea celei binecuvântate între femei cu o iubire care arde continuu,

fără să se mistuie,

cu înţelepciunea profundă a inimii,

cu nobleţea dăruirii de sine,

cu farmecul purităţii interioare

cu parfumul iubirii lui Dumnezeu!

La mulţi ani!



Răbdarea lui Dumnezeu

Reflecţia duminicală

 

    Am scris cândva despre o carte intitulată "Răbdare cu Dumnezeu" (Geduld mit Gott), scrisă de un preot teolog ceh, în care autorul dezvoltă valoarea răbdării mai ales în relaţia noastră cu Dumnezeu. Ţin să redau fraza cu care începe această carte: "Sunt de acord cu ateiştii în multe privinţe, în aproape toate - exceptând credinţa lor că Dumnezeu nu există. Da, diferenţa principală între credinţă şi ateism o văd în răbdare. Cunosc trei tipuri de răbdare vizavi de absența lui Dumnezeu (strâns legate între ele): credința, speranța și iubirea". La aceste gânduri de o forţă revelatoare pentru mine am reacţionat mental cu tăcere şi luare aminte. Recunosc că nu mă gândisem la asta niciodată. Ele nu rezultau în cazul autorului din meditaţie îndelungată sau lecturi sofisticate, ci din viaţă chinuită, din răbdare încercată de regimul comunist sub care a fost un preot în toată puterea cuvântului, însă lipsit de practica preoţiei sale. Există suferinţe pe care nu ajungem să ni le explicăm toată viaţa; există experienţe mai puţin fericitoare al căror rost ne apare în anii maturităţii, departe temporal de clipa consumării lor; există idei care ni se predau în şcoală şi al căror înţeles integral îl dobândim numai după ce fizicul nostru, să mă exprim aşa, s-a confruntat direct, în manieră senzitivă, cu acea idee. Intervalele care se creează în toate aceste situaţii enunţate şi în nenumărate altele trebuie umplute cu răbdare. Pe o cană dintr-un magazin citeam următoarea rugăciune de cerere: "Doamne, dă-mi răbdare! Dar acum!" Răspunsul prompt din partea lui Dumnezeu n-ar putea fi altul decât: "Ai răbdare!". Trebuie să ai răbdare când crezi, când sper, când iubeşti. Cum ar putea fi calificată o iubire drept autentică, din moment ce nu a fost niciodată încercată în...răbdare?

     Evanghelia acestei duminici nu vorbeşte însă de răbdarea care trebuie să urce din partea omului spre Dumnezeu, ci despre cea care coboară de la Dumnezeu spre om. Lui Isus i se aduce în faţă brutalitatea actului lui Pilat, sfârşitul teribil al galileenilor şi al celorlalţi 18. Luând act de aceste cruzimi, Isus vrea să asigure că nu neapărat vina sau păcatul lor le-a atras un sfârşit atât de tragic, aşa încât, gândind acum în contul nostru, să sărim cu evaluarea că pe astfel de nefericiţi din zilele noastre îi pedepseşte Dumnezeu pentru că sunt mai păcătoşi decât noi. Cei care au suportat Gulagul, catastrofele naturale, tzunami, războaiele au fost cu toţii mai păcătoşi decât noi? Să ne ferească Dumnezeu de nesăbuinţa unui răspuns afirmativ! 

      Contextul creat îi oferă lui Isus oportunitatea de a relata parabola smochinului neroditor. Decepţia lui Dumnezeu este mare şi pe deplin justificată: "Iată, sunt trei ani de când vin să caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc." (Luca 13,7) De data aceasta este pusă la încercare răbdarea lui Dumnezeu. Rostul smochinului e să aducă roade. Ne-am putea gândi că şi Dumnezeu lucrează în termeni capitalişti, de investiţie şi profit. Investiţia lui este mare, continuă. Însă efectele acesteia întârzie să apară. Întârzie cu lunile, cu anii. Întârzie atunci când amânăm la nesfârşit să întindem celuilalt cartea iertării; atunci când persiflăm un îndemn clar din partea conştiinţei sau a cuiva de a corecta în noi o deprindere greşită, o trăsătură supărătoare pentru cei din jurul nostru; atunci când preferăm non-acţiunea sterilă, aducătoare de...nimic şi nu ne sinchisim în direcţia binelui; când fredonăm în noi înşine, amăgitor, că vom înceta cu nu ştiu ce obicei păcătos, că vom merge la spovadă, că ne vom fixa o propunere pentru Postul acesta.  

     Să sugereze parabola că şi Dumnezeu îşi pierde cândva răbdarea? Nu vreau să cred că netrebniciile şi delăsările noastre ar putea goli rezervele răbdării lui Dumnezeu. Parabola vrea, cred, să implementeze în noi gândul că trebuie să acţionăm, să facem ceva, şi încă repede. Intermediarul nostru, Isus, e dispus să opereze acţiuni suplimentare pentru ca roadele să apară totuşi, cerând pentru noi de la Dumnezeu...răbdare şi îngăduinţă.

     Mesajul acesta al răbdării lui Dumnezeu vine spre inimile noastre în a treia duminică a Postului Mare. Poate chiar nu ne-am propus nimic în tot timpul scurs de la Miercurea Cenuşii, poate chiar n-am marcat spiritual cu nimic perioada de pregătire a Paştelui. "Stăpâne, mai lasă-l!", pentru că se va apuca chiar în săptămâna care urmează de grija pentru viaţa lui spirituală, de săvârşirea carităţii, de dezvăţarea unei obişnuinţe păcătoase! Câtă consolare în această intermediere, în această implorare la adresa unui Dumnezeu întrucâtva dezamăgit! Îi cerem lui Dumnezeu răbdare, ştiind bine că suntem slabi şi că avem posibilităţi nelimitate să aducem roade şi, la fel de bine ştiind, că el nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (cf. Ezechiel, 18,23).

    O săptămână în care să simţim răbdarea lui Dumnezeu şi în care să ne purtăm cu răbdare cu cei pe care îi întâlnim, doresc tuturor celor care au stăruit, întru răbdare, cu lectura acestei reflecţii până la acest ultim rând.