marți, 24 iulie 2012

Uitarea păcatelor




Deplina iertare


     Despre o bătrână dintr-un sat se spunea că are viziuni şi că în ele îi apare chiar Dumnezeu. Parohul îi pretinse dovezi pentru autenticitatea a ceea ce susţinea însăşi bătrâna: "Când vă va mai apărea Dumnezeu" spune el, "să-l rugaţi să vă enumere păcatele mele, pe care el singur le ştie...Aceasta ar fi o dovadă suficientă."
    Femeia reveni o lună mai târziu şi preotul o întrebă dacă i-a mai apărut Dumnezeu. Ea încuviinţă, spunându-i că i-a mai apărut. "L-aţi întrebat ce v-am recomandat?" "Da, l-am întreabat", spune ea. "Şi el ce a spus?" "El mi-a spus: Spune-i parohului că i-am uitat toate păcatele."
    Cine vrea să înveţe cum să ierte, şi să simtă plăcere în a ierta, trebuie să meargă la spovadă. Greu se poate găsi în sufletul omului un sentiment mai îmbietor şi mai plăcut decât cel care te copleşeşte după ce ai părăsit scaunul de spovadă. În calitate de preot, pot spune că sacramentul mărturisirii păcatelor e dătător de multe împliniri spirituale pentru un confesor, deoarece simţi cum harul lui Dumnezeu te face instrumentul lui pentru a pătrunde în inima care aşteaptă cuvântul dezlegării şi al iertării. Însă atunci când îţi spui păcatele ca penitent, bucuriile ce îţi sunt rezervate sunt mult mai mari. Diferenţa aceasta o pot face numai pentru că sunt preot.
   Învăţătura acestei povestioare este foarte binevenită acelor suflete care rămân în încăpăţânarea de a nu-şi uita propriile păcate. Sau acelora care s-au asigurat că toţi au uitat păcatele sau greşelile lor, ei perseverând mai departe în amintirea şi reluarea lor. Nu din punct de vedere metafizic sau filozofic e făcută afirmaţia că Dumnezeu uită păcatele, ci din punctul de vedere al credinţei că Dumnezeu, Fiinţă personală, iertând, purifică în aşa fel încât te simţi renăscut, complet eliberat de vină, nou pentru viaţa de comuniune cu el şi cu ceilalţi. Aşa mă simt eu după fiecare spovadă şi aşa cred că se simte oricine. Nu pot să compar iertarea de la spovadă cu iertarea pe care ţi-o dăruieşte profesorul la şcoală, sau colegul, sau şeful la serviciu. Toate aceste iertări sunt îmbucurătoare şi înălţătoare, însă numai iertarea de la spovadă are  într-însa amprenta divină, degetul lui Dumnezeu în acţiune, lucrarea harului său eliberator şi reînnoitor.
    O mulţime de lume ignoră existenţa acestui loc în care Dumnezeu vindecă sufletul nostru de cele mai frecvente patologii erupte mai ales în timpul nostru. Din locul lui "extra-terestru", iadul s-a cuibărit în modernitate, în atâtea suflete care ating culmile disperării, ale non-sensului, ale dezorientării în propria existenţă, ale întunericului imoral din care nimic nu mai are puterea să-i scoată. Am ajuns să investim cu puteri supranaturale de vindecare şi regenerare spirituală ştiinţa psihologiei cu toate derivatele şi subderivatele ei, uitând că ea poate, cel mult, să ne livreze diagnoza, dar nicidecum medicamentul. Nu există o sciziune mai dureroasă  decât aceea dintre tine şi propria ta conştiinţă, de care te vindecă complet doar Dumnezeu.
    La spovadă simţim că Dumnezeu face cu noi ceea ce noi nu suntem în stare să facem cu păcatele noastre şi mai ales ale celorlalţi: să le uităm. Neputinţa de a-ţi uita greşelile şi faptul de a tot reveni la ele este lipsa exerciţiului umil al sacramentului spovezii în care îţi este dat să auzi şi să simţi că Dumnezeu te iartă şi îţi uită păcatele, obligându-te să fii şi tu la fel de îngăduitor în primul rând cu tine. Uitarea păcatelor din partea lui Dumnezeu...ce balsam neîntrecut de mângâiere peste sufletul nostru! Ce tratament eficient pentru bolile noastre interne! Sacramentul spovezii...ce cabinet perfomant de purificare interioară! Şi totul în mod...gratuit!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu