luni, 30 iulie 2012

Reflecţia duminicală




Colaborare cu Dumnezeu





     Evanghelia după sfântul Ioan este alcătuită din două mari părţi: cartea semnelor (primele 12 capitole) şi cartea gloriei (celelalte 9 capitole). Minunea înmulţirii pâinilor se înscrie în prima carte şi este unul din marile semne pe care le săvârşește Isus pentru a arăta ceva din identitatea sa divino-umană, şi anume că el este Pâinea Vieţii. În dialogul cu samarineana a arătat că el este apa vie; în vindecarea paraliticului din Bestaida, că el este suprema lege, superioară sabatului; în vindecarea orbului din naştere, că el este lumina lumii. Minunile lui Isus ascund un înţeles dincolo de extraordinarul pe care îl conţin, pe care ochii spirituali trebuie să-l descopere cu ajutorul inspiraţiei divine. E prea puţin să îţi stagnezi uimirea pe săturarea miraculoasă a unei mulţimi de 5000 de bărbaţi, fără să te laşi purtat mai departe spre sensul ascuns, asemenea miezului de nucă, al acestui semn. În privinţa asta, Isus însuşi a trebuit să trăiască mari decepţii din partea acelora care l-au urmat. Acesţia s-ar fi bucurat să se repete la nesfârşit minunea, fără să le mai pese de faptul că lui Isus îi stătea la inimă să li se ofere pe sine ca Pâine a vieţii. Dar despre aceasta vom asculta într-una din duminicile următoare. Isus săvârşeşte minunea în evanghelia de astăzi. Cum?
    El vede limpede că mulţimea care îl urmează este înfometată. Nu numai cu pâine trăieşte omul, dar şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Acest gând trebuie să-i fie amintit oricărui om care chiar îşi hrăneşte existenţa, limitându-se la oferta acestui pământ. Cel care vrea să se hrănească din cuvântul lui Dumnezeu, observă din gestul lui Isus şi înţelege pentru sine că viceversa acestui gând e la fel de valabilă: cel care ascultă cuvântul lui Dumnezeu are indispensabilă nevoie şi de hrana materială pentru a răspunde necesităţilor trupului său şi, mai ales, pentru a ajunge să-l şi aplice la propria viaţă.
     Lui Filip îi adresează Isus o întrebare: "De unde vom cumpăra pâine?" Nu voia Isus să trimită pe nimeni să cumpere pâine, şi chiar dacă ar fi fost mai multe sute de dinari, n-ar fi recurs la nici un gest comercial. Întrebarea lui Isus dă naştere unei alteia: se poate recurge de fiecare dată la un act de cumpărare  pentru a rezolva problema foamei în rândul oamenilor? Pentru ca omului să nu-i mai fie foame, trebuie neapărat să cumpere pâine? Să plătească pentru ea? Devine chiar imposibil să-ţi procuri necesarul fără a avea bani la dispoziţie? Noi, modernii, ne-am grăbi să-i spunem că e imposibil fără ei, că de ceva vreme ne-am pus singuri sub guvernarea banilor, că în funcţie de ei gândim şi îi gândim şi pe ceilalţi, că ei decid în multe situaţii de ordin existenţial, că e musai nevoie de ei ca să trăim. Isus, ne spune evanghelistul parcă la ureche, dând în vileag ceea ce era ascuns doar în mintea lui, ştia ce avea de gând să facă.  Nu mai voia să recurgă la un gest care ar fi subliniat supremaţia şi atotputernicia comercială persistentă astăzi. Avea nevoie de un altul, cel de generozitate dezinteresată, gratuită, venit din partea unui băiat care avea la el cinci pâini de orz şi doi peşti. Şi asta ca să ne arate că umanitatea noastră există şi se construieşte pe asemenea simple acţiuni şi nu pe comerţ, pe puterea de vânzare sau cumpărare.
      Postulând atotputernicia lui Isus, el putea săvârşi minunea exact cum Tatăl său a adus totul în fiinţă, adică din nimic. Dar sf. Augustin spune că Cel care te-a creat fără de tine, nu vrea să te mântuiască fără de tine. Isus nu vrea ca noi să nu facem nimic pentru că şi-aşa el poate cu toată lejeritatea să facă totul. Nu vrea să suprime din noi capacitatea noastră lucrătoare şi cooperantă cu el, cu Dumnezeu. Acest gând al colaborării, al cooperării cu Dumnezeu îmi pare minunat pentru că e o invitaţia grandioasă de a-mi lucra mântuirea direct cu Dumnezeu şi prin întrepătrundere cu ceilalţi oameni. Sunt chemat să colaborez, să muncesc împreună cu el, aşa cum arată etimologia acestui cuvânt: cum (cu), laborare (a lucra). Al doilea termen folosit îmi pare mai iluminatoriu şi mai propriu pentru subiecţii împlicaţi: eu (oricine) ca om şi Dumnezeu, şi anume cel de cooperare, şi asta pentru că din el se poate extrage ideea de operă. În consecinţă, lucrezi cu Dumnezeu pentru opera mântuirii tale, prin însăşi generozitatea de a-i pune la dispoziţie puţinul pe care îl ai pentru a fi valorificat de Dumnezeu cum ştie el mai bine. Oferta omului este o perfecţiune umană: cinci plus doi, adică şapte. Efectul intervenţiei lui Dumnezeu este o perfecţiune divină, 12. Îi mulţumim Domnului pentru grija pe care o are pentru noi. Să avem mereu în noi spirit de colaborare!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu