Reflecţia duminicală

Colaborare cu Dumnezeu

     Evanghelia după sfântul Ioan este alcătuită din două mari părţi: cartea semnelor (primele 12 capitole) şi cartea gloriei (celelalte 9 capitole). Minunea înmulţirii pâinilor se înscrie în prima carte şi este unul din marile semne pe care le săvârşește Isus pentru a arăta ceva din identitatea sa divino-umană, şi anume că el este Pâinea Vieţii. În dialogul cu samarineana a arătat că el este apa vie; în vindecarea paraliticului din Bestaida, că el este suprema lege, superioară sabatului; în vindecarea orbului din naştere, că el este lumina lumii. Minunile lui Isus ascund un înţeles dincolo de extraordinarul pe care îl conţin, pe care ochii spirituali trebuie să-l descopere cu ajutorul inspiraţiei divine. E prea puţin să îţi stagnezi uimirea pe săturarea miraculoasă a unei mulţimi de 5000 de bărbaţi, fără să te laşi purtat mai departe spre sensul ascuns, asemenea miezului de nucă, al acestui semn. În privinţa asta, Isus însuşi a trebuit să trăiască mari decepţii din partea acelora care l-au urmat. Acesţia s-ar fi bucurat să se repete la nesfârşit minunea, fără să le mai pese de faptul că lui Isus îi stătea la inimă să li se ofere pe sine ca Pâine a vieţii. Dar despre aceasta vom asculta într-una din duminicile următoare. Isus săvârşeşte minunea în evanghelia de astăzi. Cum?

    El vede limpede că mulţimea care îl urmează este înfometată. Nu numai cu pâine trăieşte omul, dar şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Acest gând trebuie să-i fie amintit oricărui om care chiar îşi hrăneşte existenţa, limitându-se la oferta acestui pământ. Cel care vrea să se hrănească din cuvântul lui Dumnezeu, observă din gestul lui Isus şi înţelege pentru sine că viceversa acestui gând e la fel de valabilă: cel care ascultă cuvântul lui Dumnezeu are indispensabilă nevoie şi de hrana materială pentru a răspunde necesităţilor trupului său şi, mai ales, pentru a ajunge să-l şi aplice la propria viaţă.
     Lui Filip îi adresează Isus o întrebare: "De unde vom cumpăra pâine?" Nu voia Isus să trimită pe nimeni să cumpere pâine, şi chiar dacă ar fi fost mai multe sute de dinari, n-ar fi recurs la nici un gest comercial. Întrebarea lui Isus dă naştere unei alteia: se poate recurge de fiecare dată la un act de cumpărare  pentru a rezolva problema foamei în rândul oamenilor? Pentru ca omului să nu-i mai fie foame, trebuie neapărat să cumpere pâine? Să plătească pentru ea? Devine chiar imposibil să-ţi procuri necesarul fără a avea bani la dispoziţie? Noi, modernii, ne-am grăbi să-i spunem că e imposibil fără ei, că de ceva vreme ne-am pus singuri sub guvernarea banilor, că în funcţie de ei gândim şi îi gândim şi pe ceilalţi, că ei decid în multe situaţii de ordin existenţial, că e musai nevoie de ei ca să trăim. Isus, ne spune evanghelistul parcă la ureche, dând în vileag ceea ce era ascuns doar în mintea lui, ştia ce avea de gând să facă.  Nu mai voia să recurgă la un gest care ar fi subliniat supremaţia şi atotputernicia comercială persistentă astăzi. Avea nevoie de un altul, cel de generozitate dezinteresată, gratuită, venit din partea unui băiat care avea la el cinci pâini de orz şi doi peşti. Şi asta ca să ne arate că umanitatea noastră există şi se construieşte pe asemenea simple acţiuni şi nu pe comerţ, pe puterea de vânzare sau cumpărare.
      Postulând atotputernicia lui Isus, el putea săvârşi minunea exact cum Tatăl său a adus totul în fiinţă, adică din nimic. Dar sf. Augustin spune că Cel care te-a creat fără de tine, nu vrea să te mântuiască fără de tine. Isus nu vrea ca noi să nu facem nimic pentru că şi-aşa el poate cu toată lejeritatea să facă totul. Nu vrea să suprime din noi capacitatea noastră lucrătoare şi cooperantă cu el, cu Dumnezeu. Acest gând al colaborării, al cooperării cu Dumnezeu îmi pare minunat pentru că e o invitaţia grandioasă de a-mi lucra mântuirea direct cu Dumnezeu şi prin întrepătrundere cu ceilalţi oameni. Sunt chemat să colaborez, să muncesc împreună cu el, aşa cum arată etimologia acestui cuvânt: cum (cu), laborare (a lucra). Al doilea termen folosit îmi pare mai iluminatoriu şi mai propriu pentru subiecţii împlicaţi: eu (oricine) ca om şi Dumnezeu, şi anume cel de cooperare, şi asta pentru că din el se poate extrage ideea de operă. În consecinţă, lucrezi cu Dumnezeu pentru opera mântuirii tale, prin însăşi generozitatea de a-i pune la dispoziţie puţinul pe care îl ai pentru a fi valorificat de Dumnezeu cum ştie el mai bine. Oferta omului este o perfecţiune umană: cinci plus doi, adică şapte. Efectul intervenţiei lui Dumnezeu este o perfecţiune divină, 12. Îi mulţumim Domnului pentru grija pe care o are pentru noi. Să avem mereu în noi spirit de colaborare!

Uitarea păcatelor

Deplina iertare

     Despre o bătrână dintr-un sat se spunea că are viziuni şi că în ele îi apare chiar Dumnezeu. Parohul îi pretinse dovezi pentru autenticitatea a ceea ce susţinea însăşi bătrâna: "Când vă va mai apărea Dumnezeu" spune el, "să-l rugaţi să vă enumere păcatele mele, pe care el singur le ştie...Aceasta ar fi o dovadă suficientă."

    Femeia reveni o lună mai târziu şi preotul o întrebă dacă i-a mai apărut Dumnezeu. Ea încuviinţă, spunându-i că i-a mai apărut. "L-aţi întrebat ce v-am recomandat?" "Da, l-am întreabat", spune ea. "Şi el ce a spus?" "El mi-a spus: Spune-i parohului că i-am uitat toate păcatele."

    Cine vrea să înveţe cum să ierte, şi să simtă plăcere în a ierta, trebuie să meargă la spovadă. Greu se poate găsi în sufletul omului un sentiment mai îmbietor şi mai plăcut decât cel care te copleşeşte după ce ai părăsit scaunul de spovadă. În calitate de preot, pot spune că sacramentul mărturisirii păcatelor e dătător de multe împliniri spirituale pentru un confesor, deoarece simţi cum harul lui Dumnezeu te face instrumentul lui pentru a pătrunde în inima care aşteaptă cuvântul dezlegării şi al iertării. Însă atunci când îţi spui păcatele ca penitent, bucuriile ce îţi sunt rezervate sunt mult mai mari. Diferenţa aceasta o pot face numai pentru că sunt preot.

   Învăţătura acestei povestioare este foarte binevenită acelor suflete care rămân în încăpăţânarea de a nu-şi uita propriile păcate. Sau acelora care s-au asigurat că toţi au uitat păcatele sau greşelile lor, ei perseverând mai departe în amintirea şi reluarea lor. Nu din punct de vedere metafizic sau filozofic e făcută afirmaţia că Dumnezeu uită păcatele, ci din punctul de vedere al credinţei că Dumnezeu, Fiinţă personală, iertând, purifică în aşa fel încât te simţi renăscut, complet eliberat de vină, nou pentru viaţa de comuniune cu el şi cu ceilalţi. Aşa mă simt eu după fiecare spovadă şi aşa cred că se simte oricine. Nu pot să compar iertarea de la spovadă cu iertarea pe care ţi-o dăruieşte profesorul la şcoală, sau colegul, sau şeful la serviciu. Toate aceste iertări sunt îmbucurătoare şi înălţătoare, însă numai iertarea de la spovadă are  într-însa amprenta divină, degetul lui Dumnezeu în acţiune, lucrarea harului său eliberator şi reînnoitor.

    O mulţime de lume ignoră existenţa acestui loc în care Dumnezeu vindecă sufletul nostru de cele mai frecvente patologii erupte mai ales în timpul nostru. Din locul lui "extra-terestru", iadul s-a cuibărit în modernitate, în atâtea suflete care ating culmile disperării, ale non-sensului, ale dezorientării în propria existenţă, ale întunericului imoral din care nimic nu mai are puterea să-i scoată. Am ajuns să investim cu puteri supranaturale de vindecare şi regenerare spirituală ştiinţa psihologiei cu toate derivatele şi subderivatele ei, uitând că ea poate, cel mult, să ne livreze diagnoza, dar nicidecum medicamentul. Nu există o sciziune mai dureroasă  decât aceea dintre tine şi propria ta conştiinţă, de care te vindecă complet doar Dumnezeu.

    La spovadă simţim că Dumnezeu face cu noi ceea ce noi nu suntem în stare să facem cu păcatele noastre şi mai ales ale celorlalţi: să le uităm. Neputinţa de a-ţi uita greşelile şi faptul de a tot reveni la ele este lipsa exerciţiului umil al sacramentului spovezii în care îţi este dat să auzi şi să simţi că Dumnezeu te iartă şi îţi uită păcatele, obligându-te să fii şi tu la fel de îngăduitor în primul rând cu tine. Uitarea păcatelor din partea lui Dumnezeu...ce balsam neîntrecut de mângâiere peste sufletul nostru! Ce tratament eficient pentru bolile noastre interne! Sacramentul spovezii...ce cabinet perfomant de purificare interioară! Şi totul în mod...gratuit!

Reflecţia duminicală

Invitaţie la odihnă

     Îmi place îndeosebi prima parte a evangheliei acestei duminici pentru chemarea pe care Isus o face la repaus şi la odihnă. Nimic mai potrivit pentru această perioadă de vacanţă şi concedii: "Veniţi voi singuri, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin..." Meritau apostolii puţină relaxare. Doar fuseseră în misiune, se osteniseră pentru Evanghelie, se confruntaseră cu duhurile necurate, vindecaseră bolnavi, predicaseră în toate localităţile mesajul mântuitor al Învăţătorului lor. Era timpul acum pentru destindere, pentru împreună-regăsire cu cel care îi trimisese. Aceleaşi cuvinte le spune Isus răspicat şi cu adaptările potrivite în primul rând celor care sunt harnici muncitori în tot felul de întreprinderi, firme, industrii, asociaţii, şi care au încununat zilele, săptămânile şi lunile anului cu munca lor ferventă şi responsabilă: e timpul să vă luaţi concediu, să vă eliberaţi de muncile voastre şi să vă odihniţi; în sfârşit a sosit perioada de vacanţă în care să vă adunaţi energiile, să vă dedicaţi timp pentru reîntâlnirea cu cei dragi, să vă detaşaţi de ceea ce faceţi în fiecare zi. Le spune celor care desfăşoară activităţi fizice, ajutaţi de propriile mâini, şi celor care muncesc cu capul. Cu o duioşie aparte îşi formulează Isus invitaţia către toţi studenţii şi elevii care din toamna anului trecut au frecventat facultăţi, licee, şcoli gimnaziale şi primare, care au investit interes, atenţie şi au adunat cunoştinţe, au participat la tot felul de activităţi formative ca să crească din toate punctele de vedere: veniţi şi bucuraţi-vă de dimineţi în care puteţi să dormiţi mai mult, de comuniune mai intensă cu familia, de jocurile specifice verii, de campusuri, de recreaţiile în natură, de lecturiile pe care vi le alegeţi singuri şi de atâtea altele. 

      Îmi amintesc că dirigintele pe care l-am avut în anii de gimnaziu, ne repeta în pragul fiecărei vacanţe că pentru noi, în materie de matematică, nu trebuie să existe vacanţă. Şi de Crăciun şi de Paşti, ca nişte motoare care nu au fost prevăzute cu butoane de oprire, ar fi trebuit să facem exerciţii şi probleme la algebră sau geometrie. După primele vacanţe, când în clasă avea loc cercetarea conştiinţei sub aspectul hărniciei la matematică (unicul aspect de altfel), sfârşeam ora cu niscaiva mustrări, reproşându-mi cum de am putut să las puţinele zile de vacanţă fără să mă dedic exerciţiilor de matematică. Însă ulterior mi-am dat seama că vacanţa nu înseamnă continuarea privată a muncii de la şcoală, şi aşa am sigilat definitiv în paranteze rotunde, pătrate şi acolade interogatoriul dirigintelui legat de preocuparea mea din vacanţă pentru matematică, fără să-mi mai permit să mă las afectat de reproşurile lui şi ale conştinţei mele. Mai târziu, la seminar, auzeam, spre completa mea stupefacţie, recomandarea rectorului făcută tot în prag de vancanţe de a nu ne lua acasă cursurile de filosofie, că oricum e degeaba. L-am scrutat cu o privire şi am întrebat în jur pentru a mă asigura că am auzit bine. Nu mă înşelasem şi îmi spuneam că, din moment ce vorbeşte cu atâta convingere, trebuie că vorbeşte din experienţa proprie.

      Latinii aveau o vorbă înţeleaptă: age quod agis, care înseamnă simplu şi profund: fă ceea ce faci! Este şcoală, înseamnă că trebuie să înveţi; este practică, înseamnă că trebuie să cauţi să-ţi aplici cunoştintele (ca să mai şi observi că teoria nu e mereu tot una cu practica!); este vacanţă, înseamnă că trebuie să cauţi să te distrezi bine şi frumos, să te relaxezi, să îţi revezi prietenii îndepărtaţi, dar să şi răspunzi acasă eventualelor solicitări în activităţi concrete, gospodăreşti, să fii disponibili pentru mici operaţii, şi, în calitate de student, în funcţie de mijloace materiale şi de resursele de finanţare, să te angajezi pentru determinate activităţi în sezonul estival. Însă peste toate, trebuie să fie timp liber, de reîncărcare, de refacere a forţelor pentru o nouă confruntare cu...şcoala.

     "Veniţi într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin." Dacă Isus ne cheamă, ce motive am găsi să nu mergem? Cum ne-am justifica împotrivirea la o asemenea invitaţie plăcută şi binevenită trupului şi sufletului nostru? E pentru odihnă. Dumnezeu nu ne vrea cuplaţi continuu la muncile noastre, nu ne judecă în funcţie de performanţele noastre exterioare. Ritmul, alternanţa muncă-repaus a fost voită şi instaurată chiar de el. După fiecare a şasea zi de muncă urmează una de repaus; după fiecare an şcolar sau universitar urmează o vacanţă; după fiecare an de muncă, un concediu. Într-o partitură nu sunt importante doar notele, ci şi pauzele. Ce dirijor ar interpreta o lucrare muzicală în mod fidel, neluând în seamă pauzele? În ele nu este nimic muzical, şi totuşi ele sunt indispensabile pentru cântăreţi şi pentru frumuseţea lucrării.

     Îl rugăm pe Dumnezeu ca toţi oamenii să fie conştienţi de importanţa odihnei în viaţa lor, mai ales cei care dau impresia că trăiesc în această lume doar pentru a munci sau cred că unii dintre semenii lor s-au născut pentru a le munci lor aproape fără încetare. Şi îl mai rugăm pe Isus ca să-i binecuvânteze pe toţi elevii şi studenţii noştri cu vacanţe bogate în experienţe frumoase şi pline de prezenţa lui binefăcătoare şi...odihnitoare.

    Tuturor o seară frumoasă şi binecuvântată de duminică!  

Educaţia. Cum?!?

Cum creştem?

    Nasrudim îi dădu unui copil un vas şi îl rugă să aducă îl el apă de la fântână. Înainte să plece din faţa lui, îl trase de urechi şi-i spuse pe un ton grav: "Să te ferească Dumnezeu să scapi vasul!"

   Un trecător, văzând aceasta, îi spune: Cum puteţi să loviţi un biet copil, fără să fi stricat nimic? La aceasta Nasrudin răspunse : Dumneavoastră aţi vrea să vedeți cum îl lovesc după ce sparge vasul şi apa e vărsată? Dacă îl trag de urechi înainte, se gândeşte atent la ce face, iar vasul şi apa sunt salvate!"

   Să citeşti în calitate de învăţător o asemenea povestioară în şcolile de aici înseamnă să-ţi asumi un risc. Ideea morală care se desprinde din situaţia prezentată nu doar că ar apărea multora perimată, dar ea ar fi chiar criticată de unele voci pedagogice ca fiind de-a dreptul dăunătoare educaţiei. Cum să arăţi un asemenea tratament violent faţă de un copil? Ce argument ar putea justifica un asemenea gest? Copilului trebuie să i se stimuleze dezvoltarea facultăţilor mintale, spiritul de iniţiativă, trebuie să-i fie creat spaţiu pentru libertate, recurgându-se la cu totul alte mijloace, bunăoară apelând la indicaţiile psihologiei motivaţionale. Inculcarea valorilor comportamentale se realizează mereu pe un fond de calm, evitându-se acei factori care induc stări emoţionale de anxietate şi care nu fac altceva decât să paralizeze procesul educativ.

    Educaţia de acum câteva decenii, cea în care disciplinarea şi formarea moravurilor se făcea pe autoritatea pedagogică a persoanelor implicate direct în educaţie, pe obedienţă formativă din partea copilului, pe respectul pentru valorile etice şi civice a intrat în desuetudine. Şi pierderea nu este deloc mică, ba dimpotrivă. Exprimările vulgare, comportamentul sălbatic la copiii gimnaziali şi mai ales la adolescenţi, gesturile triviale, reacţiile ciudate sunt manifestări frecvent vizibile în spaţiul public. Că doar fiecare e liber să facă ce vrea. Cum ai putea să atentezi la dreptul înnăscut al fiecăruia de a fi liber şi de a face ce vrea cu propria libertate! Iată marele argument al oricărui necioplit! Am folosit un cuvânt intrat şi el în desuetudine: necioplit. L-am învăţat acasă, atât în înţelesul lui propriu, cât şi figurat, şi-mi pare că exprimă ceva din esenţa educaţiei. Să te educi înseamnă să te ciopleşti. O bucată de lemn, o viitoare doagă sau nu ştiu ce figurină ori obiect folositor, suportă acţiunea asta din partea unei securi sau a unei bărzi care are menirea de a tăia. Securea aşadar taie, îndepărtează surplusul, materia nefolositoare, lovind lemnul şi pătrunzându-l pentru a-i descoperi forma estetică dorită. Acţiunea este una exclusiv exterioară în cazul lemnului. În cazul copilului este una conjugată cu participarea proprie. Nimeni însă nu se formează pe sine singur, fără nicio intervenţie din afară, din partea părinţilor în primul rând, a responsabililor în şcoală şi în Biserică. 

    Mulţi copii par să nu mai vrea să înţeleagă acest adevăr. E dezgustător cu câtă neruşinare îşi manifestă reacţiile lor necontrolate şi obraznice în faţa educatorilor, chiar şi a propriilor părinţi, la televizor, în public, susţinând că ei ştiu ce au de făcut cu viaţa lor, că părinţii n-au habar de ce simt, de cum le merge, de neajunsurile lor, de pretenţiile lor, că sunt învechiţi şi demodaţi, inactuali pentru cerinţele de astăzi. În şcoală, purtarea lor faţă de mulţi profesori este la cotele cele mai înalte ale nesimţirii. În multe cazuri, şi părinţii, meniţi să fie pe acest pământ doar satisfăcători ai poftelor copiilor lor, se pun de partea lor împotriva profesorilor.

    Educaţia...să te manifeşti cum îţi vine, cum îţi dictează instinctul, cum îţi este mai comod şi mai plăcut, să foloseşti expresii, poziţii neruşinate în public. Educaţia...să ciopleşti în tine şi să îndepărtezi excrescenţele supărătoare altora, dar şi ţie, să te cureţi de purtările vulgare, să-ţi slefuieşti limbajul şi gesturile, să-ţi selectezi vestimentaţia şi să manifeşti cuviinţă.

    Nu sunt susţinătorul agresiunii fizice. Un copil nu trebuie stimulat cu bătaie pentru a îndeplini un lucru, pentru a induce în ele principiile sănătoare. Facultăţile lui mintale funcţionează foarte bine şi la vârsta lui fragedă, şi el este capabil de înţelegere şi de activitate raţională. Însă, în acelaşi timp, nu pot să cred, că buna educaţie se poate realiza fără nici o determinare, fără nici un fel de constrângere în care eu subînţeleg avertismentul, atenţionarea, penalizarea medicinală, consilierea serioasă, explicaţia riguroasă, corectarea.

    Nasrudim vrea să fie în primul rând preventiv, ca să nu se trezească ulterior cu o dublă pierdere. Pentru argumentarea lui este şi puţin amuzant. Fără a recurge neapărat la gestul lui, putem să fim preventivi şi noi în materie de educaţie, cu cei care desigur depind de noi sau ne sunt încredinţaţi, pentru câştiguri de viitor mult superioare celor materiale.            

     

Răbdare cu Dumnezeu

Lectură

    Am vrut să destăinui titlul cărţii pe care, atât cât îmi permite timpul, o citesc în perioada asta: Răbdare cu Dumnezeu, de Tomáš Halík. Cartea a fost recomandată aici de către oameni cu prestanţă şi stare spirituală serioasă. Sunt la începuturile ei. Însă înainte de a o achiziţiona, m-am oprit asupra titlului care mi-a apărut cumva ca o revelaţie. Încă nu mi-a fost dată nicio ocazie să reflectez măcar puţin la această virtute esenţială oricărei credinţe creştine mature: răbdarea. Şi nu orice fel de răbdare sau faţă de nu știu ce semen, ci chiar faţă de Dumnezeu. Cum vine asta, să ai răbdare cu Dumnezeu? Încă nu mă gândisem niciodată cât de copleşitoare este importanţa acestei virtuţi.

     Autorul scrie în prima pagină: "marea diferenţă dintre credinţă şi ateism o văd în răbdare". Cel care are răbdare, continui eu, are credinţă. În sufletul şi mintea unui nerăbdător, credinţa nu-şi poate face culcuş. În câte circumstanţe nu ne arătăm nerăbdători cu Dumnezeu! Îl zorim, îi cerem promptitudine în intervenţie, după felul nostru de gândire şi calcul, suntem contrariaţi că harurile, favorurile, ajutoarele cerute cu atâta stăruinţă, cu atâta implicare emoţională şi, în plus, cu oferte financiare, nu vin pe cât am vrea noi de repede. Ne pierdem răbdarea. Răbdarea cu Dumnezeu! Parcă nu ne mai place. Simţim cum ne dezamăgeşte din ce în ce mai mult şi că, fără să-l afecteze asta, rămâne mai departe în insensibilitatea lui. Încercăm să facem totul să-l determinăm să răspundă exact pe doleanţa noastră, pe care i-o rostim cu insistenţă şi nu ne trece prin minte să-i acordăm răbdare: "Doamne, ţi-am făcut cunoscută rugăciunea mea şi vreau să ştii că voi aştepta cu răbdare răspunsul tău, că voi avea răbdare cu tine!" 

   Repezeala e trăsătura omului superficial. Răbdarea e virtutea oamenilor care realizează din viaţa lor adevărate opere. Răbdarea în credinţă înseamnă purtarea ei spre forma cea mai autentică şi profundă, înseamnă să-i laşi lui Dumnezeu spaţiu de acţiune în momentele în care vrea el şi mai ales cum vrea el. Să ne închipuim doar cât au răbdat acum câteva zeci de ani preoţii, episcopii în închisori, cu conştiinta că sunt aleşii Domnului şi că în închisoare nu-şi pot exercita deloc puterea preoţească, nu pot predica, ci pot şi trebuie doar să aibă răbdare, răbdare cu ei înşişi şi cu neînţelesul Dumnezeu.
    Autorul cărţii este un preot trecut prin sârma ghimpată a comunismului ateu. Ştie din propria viaţa cât de întunecat poate deveni orizontul vieţii şi cât de stins optimismul, dispoziţia de a trăi. El vorbeşte ca unul care a văzut crâncena încercare a credinţei şi a celor care o susţineau, în ciuda oricărei interdicţii, a înţeles că arma indispensabilă sufletului său trebuie să fie răbdarea. Dumnezeu nu e calculabil, el nu este o reţetă, nu este un răspuns pregătit şi valabil pentru toate timpurile, el este un mister din  care iese continuu iubire,  în orice timp, în formele cele mai variate şi imprevizibile.

    De atâtea ori trebuie să avem răbdare cu Dumnezeu!

      Răbdarea cu el e de un alt tip faţă de răbdările noastre omeneşti, cel puţin cât priveşte durata, dar şi intensitatea. Răbdarea care îl implică pe el este aceea a aşteptării în absenţa de cele mai multe ori a oricărui indiciu că s-ar putea petrece realmente ceva, schimbarea mult aşteptată. Este starea de calm în nesfârşitul şir de zile şi nopţi în care se ridică întrebări şi întrebări din întrebări, fără ca să vineă şi răspunsuri şi lămuriri la ele de la vreun om şi cu atât mai puţin din înaltul cerului. Ea e antidotul neadministrat de toţi acei oameni care au ajuns la disperare, la revoltă împotriva cerului, la indiferenţă existenţială, la detaşare completă de sacru.
    Dar n-aş vrea să limitez valoarea acestei virtuţi doar la situaţiile extreme sau ieşite din comun ale vieţii. Îmi vine în minte, de exemplu, eşecul la un examen şi starea apăsătoare care te invadează imediat după aflarea rezultatului. Nu poţi să accepţi. Nu poţi să te împaci cu gândul că te-ai rugat fără nici un efect pozitiv. Ai mizat pe ajutorul lui Dumnezeu. Pe ce mai mult decât pe al lui? Voiai să fii admis la acea şcoală, la acea facultate. De ce nu a vrut şi Dumnezeu ca tine? Sau se poate întâmpla (întâmpla?!?) să cadă peste tine o boală care să-ţi încurce planurile, ieşirea cu colegii, rezolvarea unor probleme urgente, de maximă importanţă pentru tine, şi din cauza ei să stai pur şi simplu frământând pe toate părţile învălmăşeala de gânduri din tine, fără să dai de vreun rost al situaţiei defavorabile şi neprevăzute. Nu înţelegi nimic. Să te pripeşti, să te agiţi, să intri în panică, să te iriţi şi să te reverşi isteric nu te ajută deloc. E binefăcătoare în aceste momente şi în altele înrudite cu ele răbdarea. Dar o răbdare nu înţeleasă ca stratagemă umană, ca tactică, ci ca virtute care să te cupleze la Dumnezeu, de la care chiar nu ai aşteptări imediate, precise şi palpabile, ci pentru care ai marea ofertă a răbdării tale. El ştie pentru ce se petrec toate. Cauza, sensul şi finalitatea tuturor evenimentelor sunt în abisul înţelepciunii lui nepătrunse.
     Îmi amintesc că intenţionam să dau examenul de admitere la liceul seminarial din Bacău. Stăteam mai mulţi băieţi pe marginea unui şanţ, iar eu, din ce aflasem de la preotul paroh, i-am spus unuia că şcoala mea până să ajung preot durează 10 ani. Îmi amintesc cu ce exclamaţie a repetat numărul anilor cel căruia îi vorbeam: 10 ani?!? O clipă m-am simțit eu însumi nesigur și nu știam dacă într-adevăr vreau de la mine asta. A trecut examenul și începusem liceul. Trecuse abia o lună de școală. Eram abătut și descurajat. Mă uitam la numărul anilor dinaintea mea. Am simțit că nu voi rezista. Era copleșitor de mult. Am ajuns în fața pr. Petru Mareș (Dumnezeu să-l fericească), preot spiritual în seminar, și m-am lamentat că nu voi fi în stare să parcurg atâta drum de formare, că anii sunt prea mulți și că nu voi avea atâta răbdare. Și el, cu o față zâmbitoare și cu dezinvoltură în voce, mi-a spus în așa fel încât să rețin cât trăiesc: "Cristian, au mai rămas 9 ani și 8 luni" (am redat exact răspunsul pe care mi l-a dat în luna octombrie a anului 1995). De fapt, anii până la preoție au fost până la urmă 11 ani.
Îmi doresc ca toți să găsim în noi răbdare în atâtea împrejurări în care Dumnezeu ca un regizor neîntrecut al vieților noastre, lucrează intens cu noi şi în favoarea noastră, mereu, chiar dacă de multe ori din culise.     

INTC în paşi de dans, la Iaşi

Întâlnirea naţională a tinerilor catolici

   

     Am urmărit cu o plăcere deosebită acest videoclip, mai ales pentru că tinerii dansatori îmi sunt în parte cunoscuţi şi în al doilea rând pentru că eram la momentul filmării în curtea catedralei chiar la câţiva metri, în afara cadrului. Este deja pe Youtube, vizionat de tot mai mulţi oameni. Evenimentul de la Iaşi, din perioada 25-29 iulie e unul de anvergură naţională. Va fi o manifestare de credinţă, cu accente specifice tinerilor, cu cântec, entuziasm, rugăciune, celebrări sfinte, colocvii, cateheze şi alte lucruri care umplu programul întâlnirii.

Mi-a plăcut cuvântul final al episcopului auxiliar, PS Aurel Percă, adresat la liturghia tinerilor, ieri 15 iulie, înaintea încredinţării mandatului, în care, evocând ospitalitatea patriarhului Abraham cu cei trei necunoscuţi, a cerut tinerilor gazdă aceeaşi ospitalitate cu cei care vor veni din toate părţile ţării. Magistral a fost şi pr. Bulai în predica din cadrul aceleiaşi liturghii, survolând pe toată liturgia cuvântului, pe cele trei lecturi şi pe psalm, spunându-le tinerilor că în ei trebuie să se vadă binecuvântarea lui Dumnezeu în tot ceea ce vor face pentru ceilalţi şi împreună cu ei.

      Fizic nu voi putea participa la acest eveniment sărbătorit la Iaşi, dar în spirit mă voi strădui să fiu chiar în mijlocul lui.

Iată şi videoclipul:
    

  
        Le doresc tinerilor să trăiască împreună adevărate bucurii, în capitala culturală a Moldovei, şi spirituală a diecezei de Iaşi, să se bucure de ei înşişi şi unii de alţii, şi mai ales de Prietenul, Fratele, Domnul, Învăţătorul şi Mântuitorul lor, Isus Cristos.

Reflecția duminicală

Trimiterea

      Nici nu i-a instruit Isus până la capăt pe ucenicii săi și deja îi trimite în lume. Încă nu cunosc marile mistere ale morții și învierii sale și încă nu îl au pe Duhul Sfânt în ei, și deja pleacă în misiune. Indicațiile pe care le primesc cei doisprezece sunt importante și indispensabile pentru succesul primului lor apostolat. Isus nu face recomandări ușoare, sugestii calde, îndemnuri afectuoase, ci poruncește de-a dreptul. Echipamentul trimişilor se reduce la ceea ce e absolut necesar pentru activitatea lor de predicare. Atenția si grijile lor nu trebuie să se irosească pentru lucruri materiale, nici măcar pentru pâine, ca să nu mai vorbim de bani sau desagă, sau de mai multe rânduri de haine. Niciunul nu pleacă la drum singur, ci doi câte doi, şi asta dintr-o mulţime de motive practice, morale, dar şi juridice şi spirituale.

     Numai după ce a rostit aceste precizări exterioare, Isus ajunge și la detalii legate de organizare. Ucenicii sunt predicatori în mișcare, dar nicidecum nişte hoinari sau rătăcitori. În ciuda dinamismului misiunii lor, activitatea pe care o întreprind cunoaște și o precisă latură statornică: "rămâneţi acolo până când veţi pleca din locul acela" (Mc 6,10). Isus ia în calcul şi respingerea ucenicilor de către oameni, plecând de la experienţa tristă pe care a trăit-o în localitatea natală, cu ai săi. În acest caz ucenicii nu vor trebui să fie insistenţi şi sâcâitori, ci să se retragă. Ei nu vor recurge la forţă pentru a-şi impune mesajul. Refuzarea lor nu va rămâne însă fără consecinţe grave pentru cei care nu le-au acordat ascultare. Gestul pe care îl săvârşesc este unul dur. Nici măcar praful locului în care au fost respinşi nu va trebui să rămână pe picioarele lor.

  Ceea ce scrie mai departe evanghelistul, dă de înţeles că apostolii au lucrat cu succes şi că au săvârşit fapte minunate prin puterea care le-a fost dată de către Domnul.

    Aceasta a fost prima misiune a apostolilor. Acestea au fost precizările legate de activitatea lor. Eu nu vreau să le înţeleg ca pe niște tehnici umane subtile şi inteligente pentru asigurarea un succes indubitabil. Isus şi-a dorit ca mesajul cu care pleacă aleşii lui să găsească receptare din partea tuturor. Însă prin niciun cuvânt nu a arătat încrâncenare, în sensul de a pune la bătaie orice numai ca să-și atingă țelul. A știut prea bine că ucenicii vor întâlni și refractari, oameni complet dezinteresați de convertire şi de schimbarea propriei vieţi. Indicațiile date ucenicilor au avut însă ca scop să umple mesajul lor de caracter sacru, de seriozitate şi mai ales credibilitate. Dacă ucenicii s-ar fi deplasat bine aprovizionați, dotați cu de toate, nu s-ar mai fi văzut că ei întreprind o activitate care nu este în contul și folosul lor, dar care are treabă directă cu Dumnezeu, pentru că este din inițiativa Fiului său. Nu s-ar mai fi observat limpede că ei depind în cele mai elementare și vitale lucruri direct de Tatăl ceresc și de puterea care a venit în ei din afara lor, că din grija lui trăiesc și că despre el dau mărturie. De la un om securizat și asigurat în toate privințele, chiar nu-ți vine să auzi nicio învățătură despre grija și providența pe care o are Dumnezeu pentru oameni, nu ești dispus să-l crezi că el se bazează în această viață pe Dumnezeu. De la un om căruia nu-i lipsește nici un lucru material, nu găsești ușor dispoziția să primești mesaje spirituale, legate suflet și de mântuire.

   Astfel văzute lucrurile, evanghelia de astăzi ne este adresată tuturor, dar pe noi, predicatorii, ne privește în modul cel mai nemijlocit. Vreau să preîntâmpin orice încercare de a o aplica pe contextul actual al Bisericii, ad literam, în mod literal, adică cu pretenția ca și ucenicii de astăzi să fie în cele exterioare întocmai celor de atunci. Această primă misiune a fost una scurtă. Ucenicii au plecat și au predicat și, cum ne face cunoscut evanghelistul în același capitol, s-au și întors la Isus pentru a-i povesti toate câte au făcut. Când se conturează structura primară a Bisericii în cartea Faptele Apostolilor, regulile legate de evanghelizare și, implicit, de constituire a comunităților creștine devin altele. Însă totuși evanghelia are aplicabilitatea ei spirituală și vrea să ne strige la urechi un mesaj mai ales nouă, predicatorilor, cum spuneam mai sus, pe care nu avem voie să-l subapreciem niciodată, și anume: să nu ne umplem cu lucruri care ne sunt de prisos în viața noastră, ci să căutăm să ne procurăm numai ceea ce avem nevoie, direct sau indirect, pentru activitatea noastră pastorală; prin lucrurile pe care le avem, să demonstrăm ușor că noi în fond trăim pe seama lui Dumnezeu, fără să punem preț pe nicio altă asigurare mai mult decât pe cea oferită de Isus. Prin aceste precauții sau prudențe pe care facem bine să le luăm în calcul, credibilitatea lui Cristos și a cuvântului său va fi asigurată, nu atât prin elocvența cuvintelor noastre, cât mai ales prin stilul nostru de viață. Pentru că de multe ori nu s-a văzut asta în viața apostolilor din istoria Bisericii sau din contemporaneitate, ne ducem mâna la piept și din gură rostim un sincer și adânc: mea culpa! 

Revenire

În urma vacanţei

      Am revenit mai târziu decât mi-am închipuit pe acest blog, după o vacanţă bogată, plină de întâlniri, de revederi frumoase şi regăsiri cu cei dragi inimii mele. Când trăieşti în ţară străină, vacanţa o aştepţi şi o trăieşti cu o intensitate pe care, acasă fiind, n-ai cum s-o simţi. Mărturisesc că nu altfel mi s-a întâmplat. Ritmul activităţii cotidiene se rupe odată cu ziua plecării acasă, calendarul se umple cu alte activităţi, îndeosebi cu întâlniri, fragmentarea este resimţită în fiecare zi, în sensul că timpul este împărţit pentru a cuprinde pe cât mai mulţi. Îi mulţumesc Domnului pentru tot ce am putut să trăiesc, pentru toate clipele de comuniune; pentru participarea la sfinţirea întru Preoţie a celor 16 candidaţi pe 29 iunie şi, implicit, pentru rememorarea celebrării hirotonirii mele în urmă cu 6 ani; pentru primiţia sărbătorită în satul natal de preotul nou-sfinţit Mihail Cojan, pentru frumoasele revederi cu cei de acasă, cu cei de la Iaşi şi din altă parte, pentru celebrările sfinte, pentru toată buna dispoziţie simţită din plin în sufletul meu în cele 10 zile petrecute acasă.
     E pur şi simplu minunat când constaţi că multe legături nu încetează să existe în ciuda spaţiului atât de mare care se interpune între tine şi ceilalţi. Îi mulţumesc mult lui Dumnezeu pentru oamenii dragi pe care mi i-a dat şi de care m-a legat, de împărtăşirile frumoase pe care le-am avut.

Orice vacanţă e o rupere de ritm. M-am întors zilele trecute. Exerciţiul de a scrie îl lăsasem deoparte. Stăteam în faţa minţii mele şi nu ştiam ce voi mai scrie, cum voi continua, cu ce anume voi mai umple rândurile. Nu e uşor să scrii. Nu e lejer să formulezi idei aşa încât să-ţi placă ţie mai întâi să le citeşti şi apoi să le autorizezi plecarea spre alte minţi şi ochi care să le lectureze. Aşadar cu oarece anevoie şi greutate m-am silit să scriu. 

      Vă mulțumesc tuturor celor care mă citiți, celor care mi-ați dat de înțeles că ar fi bine să mai scriu. Vă salut cu maximă cordialitate și vă doresc binecuvântarea Cerului în lucrurile pe care le faceți, în cuvintele pe care le rostiți și în gândurile cele mai intime ale sufletelor voastre.   

O mică vacanţă

    Scurtă scriere

   Celor care mă citesc pe acest blog şi încă mai vor să mă citească, vreau sa le transmit căldurosul (nu toridul!) meu salut. De câteva zile bune nu am mai postat nimic pe el. Nu înseamnă că nu mai vreau să postez, că las blog-ul în sărăcia celor câtorva zeci de postări, că intenţionez abandonarea lui în imensitatea virtuală a spaţiului cibernetic. Nu am intenţionat o aşa lungă pauză. Au venit zilele unei mici vacanţe în România. Mă simt bine şi mă bucur că pot să-i salut pe toţi cei dragi. Am întâlnit atâtea chipuri cunoscute din satul meu natal, din locurile unde am mai fost, din Iaşi, aşa încât pot spune că savurez aceste zile. Ele se vor sfârşi repede, fără permisiunea mea! Cursul normal al vieţii mele se va relua săptămâna viitoare, când voi fi din nou în Austria.

     Rândurile îmi sunt puţine şi de această dată. Mă bucur că am prins această posibilitate de a scrie chiar şi acest mic mesaj! Vă doresc tuturor zile minunate de vacanţă sau concediu! Sentimente nobile, gânduri senine şi inimi deschise să aveţi! Cu mult drag!