Ioan este numele lui

Naşterea Înaintemergătorului

     Sărbătorim astăzi naşterea marelui Ioan Botezătorul. Măreţia lui este scoasă în evidenţă de toate evangheliile, iar cuvintele cu care îl caracterizează Isus Cristos trezesc în noi admiraţie faţă de cel care a avut misiunea unică de a-l arăta pe Mesia venit între oameni. Ioan este mare pentru că el a avut vocaţia de a-l face cunoscut pe cel mai Mare, pe Fiul lui Dumnezeu. 

     Naşterea lui este vestită de înger, numele lui e fixat de Dumnezeu. Ioan este prescurtarea numelui ebraic Iohanan şi înseamnă Dumnezeu este milostiv. Numele lui înseamnă un program pe care Dumnezeu îl împlineşte în istorie prin activitatea lui. Ioan încheie Vechiul Testament şi deschide Noul Testament. El este un subiect de frontieră, de răscruce, ce stârneşte interogaţii în cei prezenţi la naşterea lui asupra viitorului său. Vecinii se umplu de bucurie şi îl preamăresc pe Dumnezeu.  Sărbătoarea Naşterii lui Ioan să fie şi pentru noi un prilej de a ne bucura în Domnul şi de a ne gândi la rosturile pe care le-a fixat Dumnezeu pentru viaţa noastră. Nu avem măreţia vocaţiei lui, dar în mod sigur avem şi noi o vocaţie; nu-l putem arăta cu degetul pe Isus pe pământ, dar putem să facem să transpară în purtarea noastră trăsături din viaţa Mântuitorului; venirea noastră în lume nu s-a petrecut într-un cadru extraordinar, dar a fost la fel de gândită de Dumnezeu ca şi a lui.   O sărbătoare frumoasă tuturor şi milostivirea lui Dumnezeu asupra tuturo celor care poartă numele Ioan.

 

Pentru celălalt

Florile orbului

    Într-o căsuţă cu o grădina mare de jur împrejur trăia un om orb. Îşi petrecea fiecare minut în grădină şi o îngrijea în ciuda handicapului său, cu toată dăruirea. Fie că era primăvară, fie că era vară sau toamnă, grădina era mereu o mare de flori.

     Într-o zi îl interpelă un trecător care admira splendoarea florilor: "Spuneţi-mi, vă rog, de ce faceţi aceasta? Doar nu puteţi să vedeţi nimic din toată străduinţa pe care o depuneţi". "O, nu", îi răspunse orbul, "nimic din ceea ce fac nu pot vedea." "De ce vă mai îngrijiţi atunci de grădină?" Orbul zâmbi: "Vă pot spune patru motive: în primul rând, îmi place munca în grădină; în al doilea rând, eu pot să pipăi florile cu mâinile mele; în al treilea rând, pot să le simt parfumul. Iar al patrulea motiv sunteţi chiar dumneavoastră." "Eu? Dar nu mă cunoaşteţi chiar deloc!" "E adevărat, însă ştiam că odată veţi trece pe aici. Ştiam şi că veţi simţi bucurie la vederea florilor mele şi că eu voi avea ocazia să port cu dumneavoastră conversaţia de acum."

(Autor necunoscut, traducere din germană)

   Lucrăm în fiecare zi, rezolvăm tot felul de probleme în contul nostru şi ne gândim la beneficiile pe care ni le aduc serviciile prestate. E o mare preponderenţă de interes propriu în acţiunile pe care le întreprindem. Însă există la fiecare dintre noi şi iniţiative de rezultatul cărora se bucură şi cei de lângă noi, pe căi uneori cunoscute, alteori complet străine previziunilor noastre. Să vrei să-ţi adjudeci mereu doar ţie rezultatele muncii tale e semn de mare sărăcie şi îngustime umană. Teilen macht stark, e o frumoasă zicală germană, şi înseamnă: atunci când împarţi devii puternic. Pe un post de televiziune am văzut apărând des cuvintele: Love is sharing: iubirea înseamnă să dăruieşti. Împreunând ambele expresii, rezultă limpede ideea că numai o iubire care se dăruieşte şi care împarte te face puternic.  

   Dacă ar trebui să lucrez numai pentru mine şi pentru câştigul meu, cred că viaţa şi munca mi-ar apărea ca o povară cumplită sub care m-aş prăbuşi la un moment din cauza plinului de egoism care ar apăsa peste sufletul meu. Egoismul e aducător de tristeţe, este sărăcie chiar şi cu buzunarele pline, este singurătate în mijlocul multor oameni, e orizont închis, gândire dăunătoare. Nu cred în egoismul absolut. Nu există egoistul pur. Nu poate să existe. Toţi avem în noi dispoziţia nativă de a dărui, de a comunica, de a împărtăși, de a face ceva pentru celălalt. În acelaşi timp, în fiecare dintre noi se ascunde o anumită doză de egoism. De fiecare dată când iese la suprafaţă, e în detrimentul nostru şi mai ales al celorlalţi, ne face dezagreabili până la insuportabili.  

Cât de minunat este reversul acestei stări! Câtă admiraţie nu atrage! Ce umanitate rafinată şi demnă de toată lauda nu degajă cel care gândeşte şi lucrează altruist! Aş vrea să ne putem da seama în fiecare dimineaţă că mulţumirile cele mai mari se nasc în sufletul nostru doar din gesturi şi acţiuni prin care noi împărţim şi ne împărţim pe noi înşine. Aş vrea să ne fie uşor să respingem tentaţia de a reţine pentru noi, de a încasa în folosul nostru, de a dobândi nemăsurat, şi în acelaşi timp aş vrea să putem să fim dăruitori, să putem să gândim pentru celălalt cu aceeaşi concentrare şi eficienţă cu care gândim pentru noi, să lucrăm pentru bucuria celorlalţi mai mult decât pentru a noastră. Ea se va întoarce spre noi, cu revărsare, pentru că, paradoxal, ori de câte ori lucrezi pentru ceilalţi, lucrezi pentru propria ta bucurie sufletească, pentru bucuria lui Dumnezeu în sufletul tău.         

Preasfânta Inimă

Focarul iubirii divine

     Am învăţat din cărţi şi de la oameni lucruri utile şi mai puţin utile pentru viaţă. La şcoală mergând, am deprins "ştiinţa" scrisului, a cititului. Am învăţat să socotesc pentru a şti cât fac doi plus doi, ca să nu fiu înşelat în piaţă (aşa mi se spunea atunci), şi, rând pe rând, am înmagazinat în capul meu tot felul de cunoştinţe din domeniul geografiei, biologiei, culturii univesale, istoriei, ca mai apoi să îmi focalizez atenţia şi orientarea spre filosofie şi, mai presus de toate, teologie. Am învăţat mai întâi de la părinţii mei, apoi de la învăţători, profesori, preoţi, şi mai tot timpul de la viaţă. Am învăţat că va trebui să învăţ mereu pentru a avea memoria proaspătă şi mintea receptivă. 

     Sunt atâtea materiale pe piaţa cărţilor care vin în ajutorul memoriei pentru a o menţine activă; sunt multe cărţi care cuprind toate secretele unui corp bine proporţionat, sănătos şi frumos; sunt mii de publicaţii care te ajută să-ţi hrăneşti sănătos stomacul şi să te menţii în formă. Sunt cărţi care vorbesc inimii din punct de vedere medical, psihologic, religios. Însă unul este Maestrul şi una este Inima care învaţă cum trebuie să arate inima noastră, cu ce să se hrănească, cum să bată şi cum să iubească: Inima Preasfântă a lui Isus. Pe Isus îl aud spunând implorativ: "Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima..." (Mt 11,29). Isus şi Inima lui Preasfântă, Dumnezeiască, Iubitoare, Milostivă, Smerită, Blândă. Aş învăţa încă multe din cărţi şi de la oameni şi mi-aş apleca mintea spre multe din înţelepciunile acestei lumi, şi ar fi toate laolaltă şi fiecare în parte în zadar şi pentru nimic, dacă aş trece cu vederea peste acest îndemn care, asemenea sângelui, a ţâşnit din Inima lui Isus asupra întregii omeniri: "Învăţaţi de la mine..." Unde să fie în lumea asta o şcoală mai înalţă? Unde profesori mai erudiţi? Unde ştiinţă mai folositoare vieţii? Unde mai mult decât în cuvintele divinului Învăţător?! O inimă sănătoasă, plină de viaţă, o inimă care pulsează iubire poate să există se pune lângă Inima Preasfântă a lui Isus. "Învăţaţi de la mine...!" Vă învaţă profesorii, colegii de serviciu, şefii, experţii ceea ce vă este de folos în această lume şi pentru această pământ, dar învăţaţi de la mine blândeţea şi smerenia inimii! Numai acestea două să fie şi s-ar spulbera atâta răutate şi aroganţă, ură şi neiertare! La Maestrul nostru divin mergem să învăţăm marile lecţii ale blândeţii şi ale umilinţei.

    În rana coastei tale, Isuse fă-mi un loc! Sunt cuvintele unui cântec. Ele exprimă dorul fiecărui creştin adevărat de a-şi ascunde inima acolo unde sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Despre ucenicul Ioan spune Evanghelia că, la Cina cea de Taină, s-a aplecat pe pieptul lui Isus (In13,25).  Ce fericire lăuntrică nu a cuprins toată fiinţa ucenicului pentru acest privilegiu unic de a asculta bătăile Inimii lui Isus! Ce bucurie incomparabilă să stai cu capul pe pieptul divinului Mântuitor! Inima Preasfântă a lui Isus ne cheamă pe toţi la ea. "Veniţi la mine toţi!"

    Mergem la Isus ca să învăţăm blândeţea şi smerenia, să învăţăm să vedem cum trebuie realitatea, oamenii, mergem către Inima sa Preasfântă pentru a ne tămădui toate bolile inimii, pentru a arde toate impurităţile, răutatea şi fărădelegile care se ascund în ea. Îmi place să aud despre oameni nu că sunt deştepţi, sau şcoliţi, sau talentaţi, sau emancipaţi, ci buni la inimă!

    Îi mulţumesc lui Isus pentru darul Inimii sale Preasfinte şi mă rog ca prin gândurile, faptele, atitudinile şi cuvintele mele să onorez Inima lui şi să am mereu dispoziţia de a-mi modela afectele şi simţirile inimii!

    Isuse cu Inima blândă şi smerită, fă inima noastră asemenea cu Inima ta!   

 

Puterea cuvântului

Influenţa verbală

   

    

    Era în timpul când Rusia şi Finlanda, ţări învecinătate, îşi trasau graniţa. Despre un ţăran finlandez se povesteşte că a aflat, suprins, că graniţa trecea chiar prin mijlocul gospodăriei lui. Dată fiind situaţia neprevăzută, i s-a dat posibilitatea să aleagă din care stat să facă parte. Ţăranul făgăduise că se va gândi foarte serios asupra acestui lucru. După câteva săptămâni de reflecţie a declarat că el vrea să aparţină Finlandei. Un şir întreg de ruşi supăraţi şi nemulţumiţi au venit asupra lui ca să-i explice în fel şi chip, cu multe argumente toate avantajele care decurg din apartenenţa la Rusia, ca şi cum nu era ţara lor destul de mare, că mai voia cu orice chip şi anexarea gospodăriei unui biet ţăran.  

    Omul a ascultat în tăcere spusele lor şi la sfârşit a declarat: "Sunt întru totul de acord cu tot ce spuneţi. Într-adevăr a fost din totdeauna dorinţa mea de a trăi în Mama Rusie. Însă, cu ceva timp în urmă, am auzit la radio că iernile în Rusia ar fi crâncene şi geroase. Am cugetat şi am socotit că la vârsta mea înaintată n-aş mai putea supravieţui nici măcar unei singure ierni, şi de aceea dorinţa îmi este să rămân definitiv în Finlanda." 

 (Anthony de Mello, traducere şi prelucrare proprie)

 

    Nu realizăm cât de mult ne construim convingerile noastre în funcţie de mesajele verbale care ne parvin, de cele mai multe ori prin mass-media. Mass-media lucrează de fapt prin cuvânt. Am vrut ca acest blog să fie în tot conţinutul lui o simfonie de cuvinte întru Cuvânt. Îmi dau seama că nu e chiar uşor ca toate cuvintele să fie reflecţii, oglindiri cât mai fidele ale unicului Cuvânt născut din veşnicie din Tatăl şi, în timp, din Maria Fecioara. Trăim din cuvinte, ne hrănim cu ele, gândim prin prisma lor, prin ele formulăm judecăţi şi sentinţe. Prin cuvintele pe care le scriu aici permit celui ce le citeşte o privire asupra gândirii mele, asupra sufletului meu. De ele mă servesc pentru a transmite idei şi gânduri, pentru a stârni reflecţia. Prin cuvinte, mă las citit pe mine.
       În ultimă instanţă, cuvintele în sine au doar o valoare mediatoare, mijlocitoare. Nu trebuie să ne mulţumim să le înghiţim în mintea noastră, fără ca să ne preocupe adevărul lor, gradul în care corespund cu realitatea pe care o prezintă. Fie că sunt emise, fie că sunt receptate, cuvintele trebuie să fie filtrate de gândire. Îmi doresc să fie în noi discernământ în primirea mesajelor verbale. Aş vrea ca fiecare cuvânt citit să aibă în el idei care să placă sufletului şi să ajute la edificarea lui. Nu mă refer neapărat la cuvintele mele, ci în general la toate cuvintele. Aş vrea ca în judecăţile pe care le formulăm cu privire la oamenii cu care trăim, să fim exigenţi examinatori ai afirmaţiilor verbale, până ne convingem de adevărul lor. Aş vrea să avem înţelepciunea de a citi şi de rosti cuvintele întru Cuvântul plin de har şi de adevăr, Isus Cristos.  

Reflecţia duminicală

Isus şi ceilalţi

      Citisem de curând într-o carte că, dacă punem în practică puţinul pe care îl înţelegem din învăţătura lui Isus, e deja mult. În tabloul personalităţii sale există porţiuni obscure pe care puterea gândirii noastre nu le luminează decât foarte puţin. Nu-mi place când părerile exegeţilor sunt antagonice, diametral opuse, asupra aceluiaşi verset sau episod biblic, fiecare reuşind uneori să găsească în sprijinul propriei convingeri un arsenal întreg de argumente.
      Cum s-a făcut perceput Isus Cristos ca om în faţa oamenilor timpului său? Ce modalităţi de raportare la semenii săi ne permit evangheliile să cunoaştem? Cum îi trata pe ceilalţi? Ce îl supăra cel mai mult la oameni? Ce iubea în mod deosebit la ei? A fost selectiv în a-şi apropia oamenii sau s-a comportat cu toată lumea la fel? Cum l-au tratat ceilalţi? Cuvintele sf. Marcu din pasajul evanghelic al acestei duminici ilustrează drama pe care a trăit-o Isus, aceea de a nu fi fost înţeles nici măcar de ai săi. Din ce făcuse până atunci, el ajunsese să nu se potrivească în nicio ramă: vindecase, exorcizase, îşi alesese cercul de ucenici dintre care făcea parte şi un vameş, se pronunţase împotriva postului, încălcase Sabatul. Toate acestea ca să arate ce? Că este un nonconformist, că pentru El voinţa lui Dumnezeu este altfel decât ceea ce credea toată lumea. Fariseilor le trecuse deja prin minte gândul lichidării lui. Câştigate într-un timp atât de scurt popularitate, reuşise să centreze multă atenţie asupra lui. Casa în care s-a strâns cu ucenicii lui era neîncăpătoare. Sf. Marcu vorbeşte de o mulţime. Că fariseii nu-l suportau pe Isus, este relativ simplu de înţeles. Reputaţia şi faima lor erau puse în pericol. Ciudat este că "ai săi" (Mc 3,21), adică ai lui Isus vin să pună mâna pe el, susţinând că şi-a ieşit din fire. Cum au ajuns ei la o asemenea concluzie? Prin ce să le fi dovedit Isus Cristos că era nebun?
      Atunci când vrei să-ţi aperi normalitatea şi cumsecădenia şi să-ţi disculpi atitudinea greşită faţă de un semen, cauţi să-l declari pe acesta bolnav mintal. În certurile cele mai banale am putut să observ această metodă de a-l elimina pe rival, scoţând în evidenţa absurditatea spuselor şi faptelor lui şi, prin asta, nebunia lui. Exprimări de genul: "nu-l lua în seamă, nu vezi că e nebun?" dau la iveală această tehnică psihologică. Rudele lui Isus se tem de dezonoarea pe care Isus o aruncă asupra lor prin felul lui anormal de a vorbi şi de a se purta în societate. Încălcase nişte convenţii. De aceea, îl vor acasă, cu forţa. Ajung în faţa casei şi trimit după Isus. Punctul culminant al nonconformismului său se descoperă abia acum, în replica magistrală pe care Isus, provocat de cuvintele mesagerului: "Iată mama ta şi fraţii tăi te caută afară" (Mc 3,31), o exprimă în faţa tuturor. Nimeni nu are dreptul să-şi aroge o asemenea raportare familială la Isus Cristos, dacă nu face mai întâi voinţa lui Dumnezeu. Acelaşi gând exprimat pozitiv: oricine se poate bucura de nobila condiție de a fi mamă, frate și soră a lui Isus, dacă se face împlinitorul voinţei dumnezeieşti. Numai acela "îmi este frate şi soră şi mamă". Cred că ai săi s-au trezit într-o și mai mare încurcătură, decât aceea cu care veniseră, lucru ce n-a determinat în Isus nicio schimbare de optică, de purtare, de gândire. Într-un cuvânt nu l-a convertit pe Isus la conformism părerea lor negativă despre el.
     Am folosit în primele rânduri termenul de nonconformism cu privire la Isus. În mintea mea, cu multă grijă și atenție, căutând să mă explic în ce fel. Pentru mine el are o accepțiune pozitivă. Isus nu a fost un răzvrătit, nu a fost un rebel, un opozant, nu a ieșit în evidență de dragul evidenței. Sf. Paul este în măsură să explice la ce anume mă refer, în Scrisoare către Romani: "Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit." (Rom 12,2). Normalitate înseamnă de cele mai multe ori faptul de a fi lumesc, ceea ce la rândul lui înseamnă nu orientarea în viaţă după voinţa lui Dumnezeu, ci după reperele pe care ţi le dă moda, politica, gândirea sezonieră, mentalitatea pământească, mediocritatea spirituală. Să vrei să fii un autentic adept al lui Isus Cristos, să încerci să fii imitatorul lui înseamnă să îndrăzneşti să te pui voit în dezacord cu anumite lucruri pe care le practică toată lumea, nu pentru ca să fii tu altfel, să fii tu excepţia de dragul excepţiei, ci pentru ca să arăţi că eşti de partea lui Cristos. Înţeleg prin nonconformism să nu te pliezi cameleonic pe orice situaţie în funcţie de aşteptările pe care le au alţii de la tine, ci să-ţi spui punctul de vedere creştin, chiar şi atunci când ştii că ţi s-ar putea aplică eticheta: "şi-a ieşit din fire".
     Iată, mama ta şi fraţii tăi de caută afară. Această indicaţie circumstanţială este interpretabilă spiritual pentru mine şi în felul următor: Ei mă caută afară, însă eu pot fi găsit înăuntru. Să nu mă caute pe mine, Isus, afară, în exterior, în ceea ce se vede în ochii lumii, ci în interiorul lor, înăuntru. Cu ceea ce este afară nu mă potrivesc, ba mai mult, trezesc atâta discordanţă. Pentru cine vrea să-mi fie mamă, frate şi soră, mă las găsit înăuntru, în intimitatea sufletului. Să fim susţinuţi de harul lui Dumnezeu în căutarea interioară a lui Isus. Preţul exterior este nonconformismul, dar cel interior este mare şi acela contează: intimitatea cu Isus.








 

Minimundus

În jurul lumii

     Pentru mulţi dintre români, Austria a fost şi rămâne o ţară de tranzit. Puţini sunt cei care pleacă din România ca să se statornicească în această ţară verde, cu multe frumuseți naturale și culturale. Sogiorno e un cuvânt al cărui înţeles îmi era clar încă din gimnaziu. Erau mulți cei care îl foloseau. De corespondentul lui german, Aufenthaltsbewilligung, am auzit mult mai târziu, dar niciodată acasă. E firesc să cauţi un loc în această lume unde adaptarea lingvistică și economică să fie uşoară și rapidă. Şi acest loc a fost pentru mulţi conaţionali Italia. Despre limba italiană cred că este cea mai melodioasă dintre toate limbile (care îmi sunt cunoscute), asimilabilă de orice ins de pe acest pământ. Undeva în extrema acestei aprecieri stă limba germană. Mărturisesc că acel "cuvinţel" de mai sus mi l-am înregistrat în memorie gradual, încercând mai întâi o multiplă tranşare, ca imediat după aceea să-l înfulec pe părţi, nădăjduind ca în memoria mea să formeze până la urmă iarăşi un tot. Metoda poate fi aplicată la multe vocabule nemțești care nu vor să se mai termine. Dacă limba nu vine cu nicio seducţie asupra urechilor, dacă oamenii sunt în consedinţă inabordabili (pe limba lor), o câtuşi de mică staţiune merită totuşi făcută în această ţară.

     Pleci din ţară şi treci prin Ungaria încercând un intens sentiment  de platitudine. Relieful nu vrea să aibă nici cea mai mică denivelare "în sus". Mergi pur şi simplu, fără să faci efortul de a înregistra numele vreunei localităţi, având mai întâi ca ţintă Budapesta, iar apoi urmărind pe autostradă Viena. Monotonia durează aproximativ cinci ore. Apoi intri în Austria. Lucrurile încep să capete din ce în ce mai mult contur, dar tu te grăbeşti să ajungi în Italia. Trebuie să treci prin Graz şi de acolo să urmăreşti pe indicator oraşul Klagenfurt. Nu ai motive poate să cobori din maşină. Ajungând în Klagenfurt, este indicat (de nici un indicator, ci de mine!!!) să ieşi de pe autostradă şi să faci o pauză culturală. În timpul cel mai scurt, poţi să faci turul lumii vizitând ceea ce este mai reprezentativ în arhitectura acesteia, în parcul, unic pentru oferta pe care ţi-o face, Minimundus, adică, în traducere liberă, lumea în miniatură. Nu este departe de autostradă, iar până în Italia şi-aşa nu mai sunt mulţi kilometri.

     Pozele de mai jos arată frumuseţea unică a acestui parc. Cuprinzi cu privirea obiective turistice și culturale din întreaga lume, reproduse în miniatură, cu materialul original. Poate nu reuşeşti să ajungi în Viena, să vizitezi Stephansdom-ul; nu-ţi găseşti bani să vizitezi Tour Eiffel din Paris, sau să mergi la Roma în Piața San Pietro, sau mai ştiu eu unde în lumea asta. În acest parc eşti gigantul care colindă toate aceste obiective culturale pomenite şi încă multe altele, de sus,  sau oricum de la o cu totul altă înălțime în raport cu mărimea "naturală" a clădirilor. M-am bucurat să văd printre multele frumuseţi arhitecturale şi Mănăstirea Curtea de Argeş. Mă aşteptam să apară şi Casa Poporului din Bucureşti. Însă fructul megalomaniei lui Ceauşescu ar fi ocupat prea mult spaţiu şi, în consecinţă, nu este de văzut aici. Dar sunt multe altele pentru care merită să te opreşti din drumul tău înspre sau dinspre Italia, pentru a face un popas cu-adevărat cultural tocmai în parcul Minimundus.

  (Precizez că pentru atâtea rânduri de reclamă nu voi primi un cent.)